Țara pacienților fără niciun drept. În afară de cel de a plăti cu vârf și îndesat, uneori chiar cu viața

Scandalul de la spitalul bucureștean „Foișor” nu este despre lupta politică sau disputele de management, ci despre dispreț.

Prin reprezentanți, clasa profesională a „eroilor” se complace în haosul de 30 de ani instaurat de clasa omniprezentă a impostorilor.

Mutarea, ba chiar și externarea anticipată a unor pacienți abia operați, nu țin de disputa dintre ministrul USR PLUS al Sănătății și managerul de spital lăsat în moștenire de PSD cu eventuala complicitate a partenerilor de guvernare de la PNL.

Meciuri de felul acesta nu se rezolvă pe spatele pacienților și nu în câteva ore, în toiul unei nopți de vineri spre sâmbătă. Managerul Cristian Ioan Stoica nici măcar nu-i de pe vremea primăriței Firea, ci din timpuri imemoriale, din iunie 1997. În 2014, televiziuni de top, precum Digi24 sau PRO TV, se înghesuiau să prezinte condițiile „ca la privat”, respectiv „ca din străinătate” pe care le vor avea pacienții în spitalul condus de dr. C.I. Stoica după o investiție-mamut de 38 de milioane de euro.

În 2016, un alt reportaj arăta cum pacienți bolnavi, cu probleme la picioare sau spate, erau nevoiți să urce pe scări în Ambulatoriul de Ortopedie de la Foișor. Ambulatoriu de la Foișor care avea crăpături în pereți și podeaua șubredă.

Deși dr. C.I. Stoica declara, atunci, despre situația de mai sus că „e o rușine, am mai spus-o o dată și repet, este o mare nerealizare a mea”, a rămas bine-mersi, în continuare, manager.

Evacuarea din paturi seara târziu, spre miezul nopții nu are legătură nici cu situația explozivă a aglomerării de bolnavi COVID-19 în sistemul sanitar. Aglomerație era și-n decursul orelor în care s-a dezbătut, în cadrul comandamentului național unic pentru gestionarea pandemiei, decizia mutării. Și era și în timpul ping-pong-ului dintre decidenți și managerul încăpățânat al Spitalui Clinic de Ortopedie, Traumatologie și TBC Osteoarticular „Foișor”.

Toată harababura este de fapt urmarea disprețului funciar pentru contribuabil, pentru cel numit pompos asigurat și care este în realitate doar un biet taxat, adesea abuziv.

Banii vin cu nemiluita. Drepturile cât mai așteaptă?

Dacă de la clasa politică avem, după 30 de ani de neocomunism sau capitalism primitiv și liberalism stângaci, așteptări tot mai incerte, clasa profesională a „eroilor” are tot mai puține scuze și circumstanțe atenuante.

Poporul ăsta a ajuns să plătească cu vârf și îndesat serviciile medicale. După ce ani de zile au compensat pacienții salarizarea necorespunzătoare a personalului medical cu „atenții”, plicuri sau chiar ditamai șpăgile, acestea nu au dispărut ca prin farmec nici după ce retribuțiile în sistemul medical au ajuns la niveluri mult peste cele ale țărilor din jur, ba chiar la niveluri occidentale pentru cadrele de conducere.

În schimb, se perpetuează medicamentele, mâncarea și consumabilele medicale aduse de acasă, igiena mai mult precară din spitale, ba chiar și practicile abuzive precum legarea de pat, lipsa accesului pacienților sau aparținătorilor la informațiile din foile de observații, dar și impunitatea cvasigeneralizată a malpraxisului.

Dacă un viitor arestat sau condamnat la închisoare nu-l poți ridica din casă între orele 22 și 6, cum naiba poți scoate din paturi pacienți în toiul nopții? Cum poți chema aparținătorii în pandemie, în intervalul orar de restricționare a circulației?

Lucrurile astea nu le-a făcut vreun ministru al Sănătății, indiferent cât de neasumat sau constrâns de coaliția politică ar fi acesta, și nici măcar de „comandantul acțiunii” în gestionarea pandemiei, ilustrul medic al pompierilor.

Bieții pacienți au ajuns pe tărgi și în stradă la câteva grade peste 0, pe întuneric, obosiți și unii poate și flămânzi împinși de niște cadre medicale mai preocupate să-și apere posturile și salariile decât onoarea profesională și calitatea actului medical.

Un întreg corp profesional care se bate în piept cu cărărmida eroismului este „trădat” ici și colo – dar în punctele strategice – de angajați-cheie în descalificarea calitativă a actului medical. Ba infirmiere care nu schimbă așternuturi, pansamente sau perfuzii la timp fără o mică „atenție”, ba asistente care înmânează discret lista de consumabile și medicamente ce „nu se găsesc la farmacia spitalului” ori setul de analize pe care „mai bine le faceți la privat că la noi s-a stricat aparatul/durează până vă programează”, ba medici care, dacă nu cumva au rămas cantonați primitivului reflex al plicului, măcar „îmbină” actul medical decontat de asigurările de sănătate cu consultațiile suplimentare ale pacientului, după externare, la cabinetul privat unde „excelențele dumnealor” prestează în paralel…

În fruntea acestora, stau mulți doctori ajunși manageri (aproape exclusiv politic) ale căror relații „fructuoase” cu furnizorii se concretizează, pentru pacienți, în consumabile de proastă calitate sau aparatură care se strică grav și des. Și în ale căror directorate interminabile – cum este cel al lui C.I. Stoica de la Foișor – se mai modernizează pe sume colosale câte o aripă de spital, dar circuitele principale și funcționarea generală rămân, inexplicabil, tot la nivel de tranziție. Suspendate undeva între mizerii ani ’80 și zorii corupți ai începutului de secol 21, cu aparate cât de cât performante, dar băgate în prize neîmpământate sau chiar improvizate, fără avize de siguranță la incendii, doldora de nosocomiale, cu proceduri barbare de genul legării pacientului de pat, cu hrană mai rău ca la pușcărie etc.

Pacientul rămâne o minge de ping-pong în care nimeni nu se arată preocupat de drepturile sale, cu atât mai puțin de suveranitatea sa ca plătitor al tuturor banilor pe care îi înghit personalul medical, furnizorii spitalelor, birocrații sistemului cu toată crema de politruci, inclusiv ministeriali, din fruntea bucatelor bugetare.

Nici măcar Asociația Pacienților nu am auzit să mai ia partea asiguraților care, cu atât mai mult în aceste vremuri de pandemie, au parte de serviciile medicale necesare tot mai rar și mai pe sponci.

Foarte grav, o tăcere cruntă, asurzitoare, vine dinspre așa-zisa Casă a Asigurărilor de Sănătate, în fapt un mecanism de taxare prin care statul arbitrează și în același timp centrează cu de-a sila 10% din veniturile oricărui român pentru o iluzorie siguranță de asigurat medical.

Fiindcă românii sunt asigurați indubitabil în vederea plății cu vârf și îndesat, pe toate căile și prin toate mijloacele, la vedere sau pe sub masă, de la intrarea pe poarta unui spital și adesea mult după ieșirea ori alungarea pe propriile picioare – cât de cât – sau pe targă din acesta. Uneori, asigurați și la a plăti… cu viața. Că de restul, Dumnezeu cu mila!

Dacă vrei să sprijini publicația Alternativa – Jurnalism fără mogul, o poți face AICI. Sau dă click mai jos, spre contul de Patreon, pentru donații. Mulțumim!

E suficient un click ca să-i ajuți pe Fărămoguli!