Nouă, ca gălățeni, ar trebui să ne pese maxim cine va ajunge în băncile Parlamentului European. Și asta măcar dintr-un interes exclusiv local.
(Re)Privatizarea combinatului siderurgic s-a scufundat într-o ceață informațională totală.
Deși, din sursele noastre, 90% din preluarea de către grupul britanic Liberty House a fost finalizată, completarea finală urmând să aibă loc la începutul lunii iulie, vizavi de îndeplinirea condițiilor din contractul inițial de privatizare nu se mai știe nimic.
De 18 ani, de la privatizarea din 2001, clauzele privatizării unei companii care a asigurat mulți ani aproape 10% din exporturile României sunt secrete de stat.
Cu ocazia preluării de către Liberty House, exista în sfârșit ocazia ca adevărul să iasă la iveală, iar statul român să le poată demonstra contribuabililor în ce măsură compania Ispat Sidex, ulterior Mittal Steel, apoi ArcelorMittal a realizat, de exemplu, investițiile în retehnologizarea unor fluxuri de producție și programe de mediu, investiții la care era obligată prin clauzele contractului de privatizare.
PSD pune batista pe un mare eșec din guvernarea Năstase
Deputatul USR de Galați a făcut interpelări vizavi de îndeplinirea contractului de privatizare încă de când s-a anunțat că se va revinde combinatul.
Și nu doar el. Dar și senatorul liberal George Stângă, ba și deputatul PMP au pus întrebări pe această temă.
Însă useristul are, din 24 de interpelări în tot mandatul său de până acum, patru doar pe chestiunea SIDEX – aprilie, mai, octombrie și decembrie 2018, dar și martie 2019. A cerut atât desecretizarea contractului de privatizare al SIDEX, cât și rezultatele analizei post-privatizare vizavi de îndeplinirea condițiilor contractuale.
Răspunsuri de la guvernul care nu mai prididește să-și clameze interesul față de avuția națiunii și aversiunea față de multinaționalele care-i „asupresc” pe români? Inițial tăcere, iar apoi patru răspunsuri cu manta – că analiza este în curs, că ArcelorMittal mai are de depus niște documente, dar nu se poate anticipa un termen de finalizare a analizei, bla-bla…
Deci, ce s-a întâmplat în guvernarea Năstase se trece sub tăcere de către guvernul Dragnea-Dăncilă. Bun așa!
Poluarea mediului, trecută cu vederea
Veți spune că ce ne mai interesează astăzi privatizări de acum aproape 20 de ani și de ce să dezgropăm morții. Păi, iată că efectele a ceea ce s-a privatizat prost – dacă e să ne întrebați pe noi – ne afectează și astăzi.
De exemplu, verificarea retehnologizării asumate prin contractul de privatizare ar fi benefică în condițiile în care colosul siderurgic a încercat mereu să-și protejeze propriile interese în dauna obligațiilor de mediu.
După ce a exploatat până la limita rentabilității extrem de poluanta uzină cocso-chimică, dezafectând-o abia când au fost disponibile surse de cocs mai ieftine în alte combinate în cadrul grupului Mittal Steel, conducerea combinatului gălățean își caută în continuare portițe de ieșire din constrângerile de ecologizare.
În 2012, trebuia închisă halda de zgură. Or, ce să vezi, la puțin timp după ce un nou contract de exploatare a fost semnat cu Phoenix Slag Services – o firmă americană care a scos în 2017 5,5 milioane de euro profit la o cifră de afaceri de numai 22,6 milioane – exploatarea acestei halde puternic poluante cu nori de particule dar și scurgeri de metale grele în pânza freatică a fost prelungită încă 10 ani.
Iar când a venit vorba de plata, ca tot românul, a certificatelor verzi – mai țineți minte? – combinatul a cerut scutire și Ponta i-a dat!
În schimb, tabela electronică de noxe nu mai funcționează de aproape 10 ani pe platoul de la Casa de Cultură a Sindicatelor, iar taxa de poluare plătită Galațiului de către combinat a fost desființată în instanță cu largul concurs al Primăriei care nu s-a mai zbătut să se prezinte cu vreo analiză de mediu ca argument în proces…
Un „poluator” pe piața muncii
Mai mult, analizarea perioadei scurse de la „privatizarea Năstase” ar putea arăta dacă au meritat „favoruri” precum anularea penalităţilor de 600 milioane dolari ale SIDEX, dar și vinderea pe nimic a unei firme de stat cu datorii de 886 milioane dolari la acea vreme.
Să nu uităm că Guvernul Năstase a acceptat şi alte înlesniri, printre care preluarea de către bugetul de stat a costurilor restructurării de personal ulterioare privatizării, respectiv 200 de milioane dolari pentru ajutorul de şomaj pe 2 ani al disponibilizaților, dar şi alte 20 de milioane dolari pentru indemnizaţii de completare a ajutorului de şomaj.
Peste cele de mai sus, restructurarea a costat statul român cu mult mai mult. S-au plătit sume uriașe pentru salarii compensatorii ale „autodisponibilizaților“. În primii ani de după privatizare, 2002-2007, prin restructurările de personal susținute financiar de către stat, numărul angajaților a scăzut cu zeci de mii. Din cei 28.000 de angajați care lucrau în 2001, pe platforma siderurgică au mai rămas actualmente aproape 9.000.
Problema este că, în lipsa unei retehnologizări de substanță, de fapt, pe platformă încă mai lucrează între 15 și 20 de mii de angajați. Diferența constă în aceea că, în loc de angajare pe salarii bunicele, în cadrul ArcelorMittal, majoritatea sunt angajați la tot felul de firme prestatoare, multe aparținând unor foști șefi și șefulici din combinat, pe salarii la limita subzistenței. Și, bineînețeles, nereprezentați de vreun sindicat, fără beneficiile de vacanță sau prime de Paști, Crăciun, Ziua Siderurgistului etc. pe care încă le mai au angajații direcți ai ArcelorMittal.
Surse ne-au confirmat că inclusiv lucrători „strategici”, precum laminatoriștii de benzi la cald de exemplu, sunt „închiriați” de la o firmă prestatoare.
Cui nu-i convine poate să se reorienteze către celălalt pol industrial al Galațiului, construcția de nave, unde tot firmele subcontractoare fac legea. Că, deh, la stat e loc doar pentru cei cu carnet de partid, se știe…
Nebuloasă și fumigene și în ce privește activele vândute efectiv
Foarte interesant cum, deși se susține că i-au fost vândute prin contractul de privatizare, ArcelorMittal fostă Ispat Sidex a predat municipalității terenurile și căminele deținute la fostul Liceu Metalurgic nr. 3 (actualmente „Aurel Vlaicu”), dar și baza sportivă Siderurgistul. De ce ar da cineva gratis bunuri de o asemenea valoare, cel puțin imobiliară, și nu le-ar scoate la vânzare pe o piață destul de însetată de noi spații pentru dezvoltări rezidențiale?
Conform susținerilor niciodată probate cu acte, dar clamate mereu de guvernanții succedați la putere, prin contractul încheiat cu LNM ISPAT – cum se numea la acea vreme grupul deținut de Lakshmi Nivas Mittal – Guvernul Năstase oferise la pachet și mina de calcar de la Mahmudia, și stația de pompare priza Dunării, dar și baza de depozitare Admet (lângă șantierul naval), Stadionul Oțelul, blocuri de locuințe în construcție, grădinițe, hotelul SIDEX de pe Traian (lângă agenția Loto), ba și terenul de 4-5 ha pe care se află conacul de la Țigănești al lui Costache Conachi. Cu toate că palatul în care a locuit poetul este în proprietatea Academiei Române!
Măi să fie! Oare cum s-or fi dat atâtea alte bunuri ce n-au absolut nicio legătură cu activitatea de producere sau comercializare a oțelului și laminatelor din acesta, dar nu există și alte urme, de exemplu, în acte de cadastru, în plăți de taxe și impozite pe terenuri etc.
Ori a beneficiat colosul siderurgic de niște scutiri babane, cum am descoperit noi în unele hotărâri de Consiliu Local din anul 2002, unul cu foart multe „găuri” în arhivă?
Apropo, v-ați întrebat vreodată cum de se întindea odinioară Galațiul până dincolo de combinat, iar după 2002 doar până la poarta lui? Diferența de impozit pe teren nici n-ar fi mare între intravilan și extravilan: doar de vreo cinci ori mai puțin…
Va urma
Află în acest link cum poți să susții financiar activitatea publicației independente Alternativa – Jurnalism fără mogul.
