România abandonată. Zeci de mii de locuințe, școli și firme sunt la mâna unei multinaționale chitite exclusiv pe profit
Lipsuri crunte din infrastructura României nu se vor rezolva prin mișcările confuze stânga-dreapta la butoane, ci doar printr-o revoluție profundă.
Indiferent de partidele ce se vor succeda la putere, domeniile-cheie vor fi în gravă suferință cronică fără o reformatare.
Învățământul va fi mereu la limita supraviețuirii fără un minim de peste 5% din PIB și depolitizare, sănătatea ne va fi mereu la mila lui Dumnezeu și a dumnezeilor din spitale fără contracte clare asigurat-sistem și piață liberă a asiguratorilor, infrastructura rutieră tot în gropi și noroaie pe mâna unei companii care face profit din domeniul public, iar justiția și administrația publică tot discreționare vor rămâne fără legi ale răspunderii magistraților și ministeriale.
Un caz aparte și flagrant – mult timp va mai avea România mai puțin de un sfert dintre comune, doar o treime dintre locuințe, mai puțin de jumătate din școli și puțin peste două treimi dintre orașe și municipii conectate la gaze dacă cei care au obținut monopolul distribuției pe regiuni nu vor fi obligați să înțeleagă componenta socială a acestui serviciu strategic.
Consumul casnic ar trebui să fie interesul principal
Din 2012, se tot dau legi și ordonanțe care să faciliteze conectarea consumatorilor casnici la gaze.
Mai nou, printr-un OUG din acest an, s-a decis folosirea fondurilor europene pentru construirea rețelelor de distribuție care să ducă gaze naturale în fiecare gospodărie din România.
Dar nu drumul de la poartă până în casă este problema financiară. Ci costul rețelei de distribuție comunitare, la nivel de localitate. Cost pe care comunitățile nu și-l permit din bugetele locale.
Pe de altă parte, consumatorii casnici ar trebui să fie cel puțin la fel de interesanți pentru furnizorii și, mai ales, distribuitorii de gaze pe cât le sunt consumatorii industriali. Deoarece, în ultimii cinci-șase ani, populația a ajuns să consume – chiar și așa, parțial racordată – mai mult decât industria.
Dacă la nivelul anului 2008 consumul în industria chimică era de 3 miliarde de metri cubi, în 2016 ajunsese la numai 1,2 md. Treptat, populaţia a ajuns să consume mai multe gaze decât toată industria chiar, mai ales în contextul desființării multor sisteme termice centralizate – de exemplu, la Galați – sau racordării de noi consumatori majori, cum este comunitatea Constanței, care, până acum 10 ani, nu auzise decât de butelie!
Și totuși cu ce se încălzesc celelalte două din trei gospodării, care nu sunt conectate la rețeaua de gaze? Evident, cu vreascuri. Sau cu derivate ale acestora, brichete și pelete de rumeguș.
În consecinţă, în perioada 2008-2016, consumul intern de gaze al României a scăzut cu aproape 23%.
Blocuri cu sobe la 1 km de magistrală
Am ales două localități neracordate, extreme, în opinia noastră, ale situației din județul Galați. Un oraș cu numeroase instituții și o comună mică la marginea municipiului reședință de județ.
Prima oară, am mers la Târgu Bujor, unde 2.000 de gospodării se încălzesc cu lemne la mai puțin de 1 km de o magistrală de gaze naturale.
Ce te frapează în acest oraș de aproximativ 7.000 de locuitori – cu tot cu satele limitrofe pe care le gestionează, Umbrărești și Moscu – este faptul că blocurile arată ca cele din Galați, din cartiere mai noi, cum sunt Siderurgiștilor și I.C. Frimu.
Doar că, la o privire mai atentă, observi numeroasele coșuri de fum, din țeavă zincată sau doar vopsite, după buget, care pornesc spre acoperiș de la diferite apartamente.
În ditamai orașul, cu spital, liceu, școli și grădinițe, sedii ale ANAF-ului, Parchetului, Judecătoriei, Evidenței Populației etc., bănci, casă de cultură, poliție zonală, plus centru vin-alcool și alte firme mai mici, încălzirea se face cu lemne/brichete/pelete, motorină sau coceni în cele mai sărace gospodării. Iar numeroasele boilere cu apă caldă fac ca penele de curent să fie o obișnuință în zonă.
Primarul Laurențiu Gîdei e la al treilea mandat și unul dintre foarte puținii care au intrat în Primărie pe propria-i persoană, cum se spune. Prima oară, a fost ales în 2012, când candida din partea unui PDL în cădere liberă. Recent, a intrat în al treilea mandat tot cu un scor implacabil, în jur de 70%. Cu așa susținere, nici nu e de mirare că încearcă și la Camera Deputaților, pe locul 4 în lista PSD.
Dar, în ce privește conectarea orașului său la gaze, nu are altă soluție decât banii „de la Centru”. Singura opțiune prin forțele comunității a abandonat-o de la prima adunare în care a încercat să obțină acordul bujorenilor pentru a vinde pășuni și alte proprietăți sau concesiuni ale localității ca să facă rost de bani pentru o rețea de gaze. Cum au apărut primele suspiciuni și critici, a și abandonat ideea, ca să nu se pună rău cu oamenii.
Nici cu Fondul Național de Dezvoltare a Infrastructurii (FNDI) inițiat de Liviu Dragnea nu și-a făcut mari speranțe, iar confirmarea lipsei vreunei șanse a venit din faptul că nu s-a prezentat nici măcar un ofertant să construiască o rețea.
La scurt timp, Dragnea s-a dus din politică, oamenii săi au picat de la guvernare, iar primarul PSD Gîdei speră că PNL-iștii nu vor rata alocarea celor 263 de mil. de euro rămase disponibile din exercițiul bugetar al UE care tocmai se încheie.
Pentru Târgu Bujor ar fi necesare doar vreo 6 milioane de euro, o sumă care ar reprezenta consumul de gaze al doar jumătate din gospodăriile comunității, dar și al instituțiilor și firmelor din zonă pe doi-trei ani, cel mult.
Socoteala de mai sus era valabilă în cazul în care distribuitorul de gaze naturale – Distrigaz Sud, până de curând, de stat, mai nou privatizat cu Engie – și-ar fi pus problema să construiască el însuși această rețea ca să câștige ulterior din vânzarea energiei. Așa cum toți cei care vând produse sau servicii în lumea civilizată – pantofi, mașini, electricitate, cărți, combustibili sau pâine – își asigură singuri infrastructura de comercializare, nu așteaptă să le-o facă clienții.
Și fiindcă tot am vorbit de pâine mai sus, Gîdei ne-a trimis la una din fabricile locale, un start-up de care a ajuns să îi pară rău că s-a ținut de capul lui Andrei Cârjanu să-l deschidă.
Deși nu a ajuns nici la jumătatea vieții active, Cârjanu pare cam sătul de afaceri pe meleagurile Bujorului. Ne spune că, pentru a putea funcționa, dă între 10 și 13 mii de lei pe lună numai pe GPL, gaz petrolier lichefiat, fiindcă utilajele brutăriei sale, de ultimă generație, nu au cum să funcționeze cu lemne. Pe gaz natural, factura ar fi de câteva ori mai mică, ”iar la pâine profitul se face din virgule, fiindcă adaosurile sunt foarte mici, concurența e mare, deci o reducere la costuri ar însemna mult pentru o marjă, acoperirea investiției etc.”, după cum socotește patronul minibrutăriei din Tg. Bujor.
Dar ce este cel mai grav este că lipsa unei surse de gaze naturale nu doar că îi ține la limită afacerea lui Andrei Cârjanu, din care totuși iau salarii bunicele și vreo 14-15 salariați, dar îl țin în stand-by încă o investiție. A dat 100 de mii de euro pe o instalație de mâncare comprimată pentru animale și se uită la ea ca la bibelou inutil.
Iar consumul de gaz pentru aceasta ar fi de 2-3 ori mai mare decât pentru brutărie, bașca locuri de muncă în plus!
Loc în hala închiriată mai are, mașinile de distribuție îi merg doar pe sfert la câtă pâine poate vinde, deci ar avea de unde să susțină și logistic a doua afacere. Dar Andrei Cârjanu privește în gol, ca și primarul, după țeava de gaze…
Celălalt producător de pâine din Târgu Bujor produce de 4 ori mai mult decât Cârjanu și consumă de 2-3 ori mai mult gaz.
Lemne arse pentru a usca alte lemne. Cornuri produse la tanc, nu la țeavă
Smârdanul este o altă localitate care ar fi trebuit racordată la gaze cu zeci de ani în urmă. Vecină cu platforma metalurgică, numără cam tot atâția locuitori cât Târgu Bujor dacă îi includem și pe gălățenii fără mutație care au case în zonă.
Din 1987 de gospodării, 1.300-1.500 sunt eligibile pentru racordare imediată la gaze, iar primarul care tocmai a intrat în mandat se află la polul opus al eșicherului politic.
Silviu Zinica este „steaua” de pe firmamentul USR PLUS Galați. Dar singurul „om nou” dintre primarii județului nu are altă soluție pentru gaze naturale în localitatea sa decât cea la care speră și Laurențiu Gîdei.
Aceleași milioane de euro limitate, din resturile Programului Operațional pentru Infrastructură Mare (POIM), pentru care se vor bate prea multe localități din România ca să poată ajunge la toată lumea.
Adică Uniunea Europeană să ne dea bani să construim ce ar trebui să dezvolte o firmă „de mare angajament și succes” din Uniunea Europeană care se comportă aici cam cu aceeași defernță față de comunitate pe care ar avea-o, probabil., și față de o csocietate din lumea a treia…
Zinica este încrezător în punctajul dosarului comunei sale, dar recunoaște că nu are o alternativă financiară. Dacă banii din acest POIM nu vin, următorii vor fi disponibili abia peste trei ani, în pragul altei campanii electorale.
În Smârdan, situația este și mai strigătoare la cer. Pe lângă gospodăriile consumatoare suficiente ca să justifice investița distribuitorului de gaze într-o rețea, distribuitor la care statul român încă este acționar important, cu 37%, industria locală ar mai consuma cel puțin încă o dată cât persoanele fizice.
Dar la 700 de metri de magistrala care alimentează combinatul siderurgic, unul dintre primii doi exportatori de cornuri și dulciuri de biscuiți din România funcționează de 20 de ani tot la „butelie”.
Mai exact, un tanc (rezervor) de GPL pentru reumplerea căruia proprietarii DERPAN SRL plătesc cel puțin 120.000 de euro pe an la cei peste 280.000 de litri consumați. Gazul natural, care are o putere calorică de aproape 4 ori mai mare le-ar scădea costurile cu energia cu aproape 70%.
Frații Emil și Vali Ancuța și-ar fi cumpărat o hală în oraș dacă n-ar fi pornit aproape de la zero cu două decenii în urmă. Plus că, la poala Combinatului, ca orice om întreg la minte, n-au crezut că gazul va ajunge cu cel puțin 20 de ani întârziere un kilometru mai la dreapta.
La un moment dat, s-au gândit să pună chiar ei banii pentru racordare, dar i-ar fi costat vreo 300.000 de euro stația reductoare de presiune, cele câteva sute de metri de conductă de joasă presiune, proiectul, avizele și persoana care, timp de câteva luni, să se ocupe de toată documentația. Un mizilic pentru Distrigazul care apoi ar fi putut racorda de la țeava DERPAN și o bună parte din comună…
La procesatorul de lemn ROTUD PREST, Dănuț Surcică face haz de necaz vizavi de afacerea sa în care arde niște lemne ca să usuce și să proceseze alte lemne: cherestea, lambriuri, brichete și pelete de rumeguș.
Are 42 de angajați și i-ar plăti distribuitorului de gaze un consum pentru o putere instalată de 2,2 GW. Respectiv o centrală de uscare pentru lambriuri și arzătorul de la stația de procesare a rumegușului în brichete și pelete.
Om gospodar și prevăzător, a avut grijă cui și-a vândut cele peste 100 de hectare de pădure de prin Bacău ca să aibă astăzi o relație bună direct la sursa de lemn folosit drept combustibil. Astfel, dă pe vreascuri doar 2.000 de lei pe ziua de lucru, dar gazul tot i-ar face o reducere de 30-40% din costurile cu energia.
Se agață de speranța „venirii gazului” pe pământurile Smârdanului la fiecare exercițiu bugetar european, dar nici el nu prea mai crede că utilajele computerizate, care l-au costat sute de mii de euro, vor ajunge să nu mai depindă de cazanele cu lemne la care trebuie să țină non-stop angajați preciși și responsabili ca mecanicii de locomotivă.
Fiindcă, dacă aburul folosit la procesarea lemnului scade sub sau crește peste o anumită temperatură, riscă să se strice loturi întregi de lambriuri de care depind trei fabrici de mobilă din Galați, inclusiv Staer.
Iar în ce privește procesarea rumegușului, Surcică a refuzat comenzi externe de pelete – folosite în Vest pentru izolarea țarcurilor și staulurilor în sezonul rece, fiindcă nu poate asigura supraveghere cu personal uman la ambele încărcătoare de lemne la cazane când ciclurile de procesare se suprapun la lambriuri și la rumeguș.
De aceea îl vedeți în poza de deschdere privind a lehamite, alături de primarul Zinica, la ditamai instalația automatizată modernă pe care trebuie s-o „bazeze” pe un rudimentar arzător cu lemne.
Deopotrivă, și Laurențiu Gîdei – poate singurul PSD-ist din județul Galați care ar merita un loc în Parlament la cât este de realist – dar și Silviu Zinica, un fenomen de implicare și popularitate chiar și printre „oamenii noi” din USR PLUS, ne-au subliniat același lucru: că sistemul este fundamental greșit în țara asta.
Când ai pe mână un serviciu monopol – cum este, de exemplu, distribuția de gaze naturale – nu ar trebui să ți se permită un comportament de afaceri orientat exclusiv pe profit. Și încă un profit cât mai mare într-un timp cât mai scurt, cum pare că-s chitiți mai toți furnizorii de utilități vitale!
Gîdei știe că firma de distribuție a gazelor nu este interesată de localități mici unde cheltuielile de întreținere cu personal al rețelei lasă loc pentru profituri – după investiția inițială în rețeaua propriu-zisă – abia în 2-3 ani.
El crede că soluția ar fi ca autoritatea de reglementare (ANRE) să oblige actorii din domeniul energetic să reinvestească cota din profit obligatorie fix în dezvoltarea și întreținerea infrastructurii, nu să-i lase să-și cumpere sedii, mașini, mobilă, perfecționare profesională prin destinații de lux și alte prostii.
Oamenii suferă, plătind pe lemne mai mult decât pe gaz într-o iarnă, dar se încălzesc doar pe jumătate. Afacerile suferă și rămâne subdezvoltate. Statul suferă de mai puține impozite încasate. Mediul suferă fiind ne tăiem singuri pădurile, de nevoie.
Gîdei consideră că statul ar fi trebuit să se implice direct, să construiască rețelele intravilane și apoi să le încredințeze operatorilor contra revedențe.
Zinica este, evident, mai aproape de spiritul capitalist. Accentuează pe proprietatea privată, inclusiv la nivelul colectiv al comunității. Este aproape sigur că va obține fonduri nerambursabile să construiască rețeaua din comună care va deveni bun în patrimoniul local, mai ales dacă se va reuși schimbarea acelei legi tâmpite prin care ești obligat să cedezi operatorului de utilități rețeaua de electricitate sau gaze pe care tu ai construit-o din banii tăi.
În schimb, Zinica insistă pe componenta socială a acestui tip de afacere, cu utilități – fie că este vorba de utilități de (cvasi)monopol, fie că este vorba de apă, canalizare, salubritate, electricitate, gaze etc. – care ar trebui să le impună „preafericițior” operatori obligația de a asigura asemenea servicii și atunci când profitul este diminuat sau aproape inexistent.
Nu se poate să lași la atitudinea unui negustor să stabilească cât de importante sunt afacerile sau chiar nivelul de trai și minimă civilizație ale unor comunități.
Practic, se vor trage gaze de câți bani ne dă UE. Restul mai așteaptă… data viitoare
L-am întrebat pe senatorul liberal de Galați, George Stângă, fost cândva director al filialei regionalei ANRE, cum va rezolva Guvernul liberal problema insuficienței fondurilor din actualul exercițiu financiar european, vizavi de necesarul de lucrări pentru racordarea la gaze a atât amar de Românie rămasă cu cel puțin jumătate de secol în urmă. Și ce va face el, în următorul mandat de parlamentar, ca să ajute primarii solicitanți din județul pe care îl reprezintă?
Răspunsul său a oscilat între o mare încredere în capacitățile Guvernului și o mare disponibilitate de fonduri de la coana Europă care și așa a încercat, inițial, să ne treacă de la lemne direct la energie regenerabilă, ecologică, deși noi nici bani de etapa intermediară, a gazelor, se vede că nu avem…
Pe noi, răspunsul nu prea ne-a convins, dar poate îl deslușiți dvs. mai bine în înregistrarea video de mai jos.
Cert este că, indiferent de cât de multă stânga sau dreapta se vor alinia în viitorul Parlament, este nevoie de o revoluție. La nivel de paradigmă a relației dintre stat și cetățeni, dintre standardul minim de civilizație specific unei țări europene și înapoierea în care se pare că suntem ținuți cu încuviințarea noastră tacită, dată de neputința sau nevoința de a schimba niște legi și de a impune niște minime principii juste.
Iată de ce trebuie să înțelegem că datoria noastră nu este de a ne duce la vot o dată la patru ani. Ci trebuie să ne „votăm” în fiecare zi, constant, nivelul de trai, făcând presiuni la adresa conducătorilor pentru un nivel echitabil de civilizație.
Dacă nu le vom reaminti cât mai des care ne sunt problemele fundamentale, să nu ne mirăm că-și vor aminti de noi și lipsurile noastre doar o dată la patru ani, când nimic nu se poate schimba peste noapte. Sau peste zi, fie ea și ziua alegerilor.
Iar noi vom rămâne să ne uităm pe mai departe, precum curca-n lemne, cu viitorul amanetat la mila unei multinaționale chitite doar pe propriul profit. Fiindcă, într-o țară care nu-și prețuiește și nu-și apără proprii cetățeni, ar fi culmea să le ceri altora să facă pomeni.
Dacă vrei să sprijini publicația Alternativa – Jurnalism fără mogul, o poți face AICI. Sau dă click mai jos, spre contul de Patreon, pentru donații. Mulțumim.
