Prima Unire e de regulă mai mică, dar dezbinarea cea de pe urmă rămâne încă Prea Mare
E instructiv-educativ să te duci la statuia lui Cuza, odată pe an, ca să prizezi oleacă de patriotism (ce repede prinde la poporul uituc formularea „Mica Unire”!) și o porție babană de ipocrizism. Exercițiile de patriotism la 160 de ani de la momentul unei superbe iluminări naționale sunt cu atât mai utile cu cât perioada de întunericire prin care trece românitatea este lungă și greu de suportat, pe motive de Ciumă Roșie. Adunarea la Hora Unirii este simultan și un flah mob (englezim, englezim, ce dracu!, peste 160 de ani nu va fi mare deosebire între română și bolyudeză) cu cetățeni travestiți în purtători de interes public, ziși și zoaie politică – de la Băse citire. Chiar dacă cetățenii cinstiți și cu instinct patriotic au venit în număr mai mic la festivitate – poate din cauza poleiului, poate de lehamite – politicienii tineri extenuați și politrucii epuizați au împânzit platoul din jurul statuii Domnitorului Primei Uniri – Alexandru Ioan Cuza.
Grupați pe partide, pentru salvarea aparențelor, dar uniți în absconsa frăție indestructibilă de stânga-dreapta
au socializat fără angoase în aceeași atmosferă liber schimbistă, care a băgat în putrefacție socială și mai ales economică un oraș reședință de județ ce putea să rămână măcar respectabil.
E an electoral, e oportun deci să te arăți poporului, să dai exemplu de cuplare la idealurile de anvergură ale nației, chiar dacă nu dai două parale pe ele. Asta dacă e să dăm o explicație la exhibiționismul politic ce s-a produs și anul acesta la picioarele lui Cuza, sindrom ce a lovit după gradul de realism, populism, fanfaronadă, oportunism sau demagogie în care au fost dispuse formațiile de festivitate, evident excretate/formate după chipul și asemănarea liderilor.
Se vede că nici populismele nu mai sunt ce vor fi, după cum nici viitorul politicii nu mai este ce a fost.
