Mormântul hatmanului Mazepa – căutat cu insistență de istoricii ucraineni la Galați
În plină frenezie a decopertării Cavoului Roman în sezonul de toamnă-iarnă, fără o construcție de protecție corespunzătoare, suntem contemporani cu o altă frenezie, venită tocmai din Ucraina. O delegație de istorici, din care face parte și fostul președinte Viktor Iuscenko, bântuie prin Galați, în căutarea mormântului hatmanului Mazepa. Această nevroză, a recuperării identității naționale și a legitimării istorice, deși provine din orizonturi politice și geopolitice diferite și are ținte diferite (turism arheologic, mascat de o sifonare prin clienții politici ai PSD, în cazul Cavoului, și omagierea eroului istoric al ruperii Ucrainei de Rusia, în cazul găsirii locului de veci al hatmanului Mazepa), se manifestă, oarecum tragic, chiar sub nasul nostru și în Municipium Nostrum, Galați. Găsim, nu găsim, norocul ne încearcă. Să-l folosim, până nu e prea târziu! Putem oferi și vinde lumii poveștile frumoase ale unui oraș – centru al lumii din a patra Europă, dacă vom ști ce, cât și cum. Nu trebuie să uităm nici o clipă-norocul e de sticlă
Locul de veci al eroului național al Ucrainei – Hatmanul Mazepa – este legat, prin hazardul istoriei, de Galați
Găsirea locului unde a fost ultimul mormânt al acestui erou ucrainean pare să fi devenit temă de cercetare de importanță națională. Așa se justifică prezența la Galați a unei delegații ucrainene, din care face parte și fostul președinte ukrainean, Viktor Iuscenko. Joi, 12 octombrie 2017, într-o discreție totală, o delegație ucraineană a fost primită de rectorul Gabriel Bârsan, de corpul profesoral de la Facultatea de Istorie a Universității și cu participarea lui Cristian Căldăraru, directorul Muzeului de Istorie Galați. Dat fiind că tehnica mucles face parte din natura rudimentară a comunicării informațiilor de interes public la majoritatea instituțiilor publice din orașul subdezvoltat Galați, și această vizită este ocultată cu brutalitate.
Interese străine și private la o universitate de stat?
Puținele informații legate de vizita ucrainenilor la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați lasă să se înțeleagă că este vorba de o delegație compusă preponderent din istorici, deplasați la Galați ca urmare a programul de cercetare științifică, stabilit între Universitățile de Stat din Galați și Ismail, prin programele de finanțare transfrontalieră și ale Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, în anul 2016-2017. Dacă ținta este eroul hatmanul Mazepa și istoria tulbure a trecerii osemintelor acestuia de la biserica „Micul Ierusalim” – Sf Gheorghe din Galați către Ierusalim, atunci subiectul este de mare interes public. Prezența în delegație a politicianului ucrainean Viktor Iuscenko – peședintele otrăvit de adversari sau de serviciile secrete cu dioxină – pare să confirme miza importantă a acestei deplasări la Galați.
Nu este greu de înțeles de ce Ucraina este interesată de mormântul hatmanului Mazepa
în contextul în care Ucraina se rupe prin război de tutela Rusiei și se regăsește cu poticneli în istoria Europeană vestică.
Sunt esențe pe care le-a spus la Galați, în 2009, arhiepiscopul Cernauţilor şi al Bucovinei, Varlaam, aparţinând de Patriarhia Kieveană, structură bisericească nerecunoscută de celelalte biserici surori ortodoxe, la presiunea Moscovei.
La întrunirea de comunicări ştiintifice de la Biblioteca V.A. Urechia, deşi nu era anunţat în program, a ţinut un discurs patetic despre anatema aruncată de biserica Rusiei asupra hatmanului ucrainian la presiunea lui Petru cel Mare şi despre presiunile pe care le face aceasta biserică si în ziua de astăzi, pentru a nu fi recunoscuta biserica ucrainiană, respectiv patriarhia de la Kiev.
Așa a fost pus Galații pe traseul dispariției în neantul istoriei a unui om istoric, duşmanul ruşilor pe vecie, afurisit de Biserica Ortodoxă și la 308 ani de la moartea sa epopeică. De fapt, hatmanul de cazaci Ivan Stepanovici Mazepa (1639-1709) a murit la Varniţa (în Basarabia) şi a fost înmormântat de şase ori, mormântul fiind în mod repetat profanat, vandalizat, furat, prădat.
După cum a scris în mai multe rânduri Costel Crângan în Adevărul, bazat pe studii ale cercetătorilor și istoricilor Paul Păltânea, Artur Țuluș și Dan Râpă Buicliu, Mazepa s-a născut într-o familie bogată din localitatea Bila Ţerkva de lângă Kiev (zonă controlată pe atunci de polonezi) şi a fost, încă din tinereţe, atras de cariera militară, dar şi de ideea scoaterii ucrainenilor de sub dominaţia străină. Este considerat părintele ideii de independenţă naţională a Ucrainei, fiind pentru ucraineni cam ceea ce reprezintă Avram Iancu pentru ardeleni.
Extragem din textul lui Costel Crângan pasajele esențiale, care explică interesul ucrainenilor pentru identificarea mormântului lui Ivan Mazepa
„Hatmanul urcă toate treptele ierahiei armatei şi administraţiei ţariste, iar în 1687, la 48 de ani, ajunge hatman al cazacilor zaporojeni (ucraineni), o funcţie care însemna, în fapt, că el era guvernatorul Ucrainei de est, ca provincie supusă puterii ruse. O vreme, a fost considerat de ruşi un fel erou naţional, căci trupele conduse de el era întotdeauna victorioase în luptele la care lua parte. De altfel, reputaţia războinicilor cazaci i se datorează în bună măsură lui Ivan Mazepa. Lucrurile aveau însă să cunoască o întorsătură completă la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când Ivan Mazepa, ajuns la o vârstă venerabilă (depăşise deja 60 de ani), face o alianță cu puterile vestice, fiind atras de ideea unei Ucraine independente de Imperiul Ţarist. În 1709 (avea 70 de ani) el s-a aliat cu Carol al XII-lea, regele Suediei şi a declarat război imperiului condus de ţarul Petru cel Mare. Ciocnirea dintre cele două armate s-a produs la Poltava, în iunie 1709, însă în ciuda eroismului cazacilor, ruşii au învins. A contat destul de mult şi faptul că o parte dintre cazaci, momiţi de ruşi cu titluri şi pământuri, şi-au trădat comandantul chiar în ajunul bătăliei şi au trecut de partea armatei ruseşti.
Regele suedez este rănit grav şi a părăsit câmpul de luptă înainte de vreme, iar Mazepa, la rândul lui rănit grav, avea să se refugieze în cetatea Tighina (actualmente pe teritoriul Republicii Moldova), sub protecţia turcilor. Ţarul Petru cel Mare îl declară, imediat după bătălie, duşman de moarte şi pune pe capul lui o recompensă uriaşă, viu sau mort. Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Rusă, loială ţarului, îl afuriseşte pe Mazepa, deşi până atunci el fusese considerat aproape un sfânt, după ce finanţase tipărirea a sute de evenghelii traduse în limbile Occidentului şi Orientului. Ultima, o Evanghelie în arabă, fusese scoasă chiar la tiparniţa domnitorului român Constantin Brâncoveanu, pe banii lui Mazepa. Cazacul avea să moară câteva luni mai târziu, din cauza rănilor, dar şi a vârstei înaintate, sfîrşitul găsindu-l în tabăra sa din apropiere de Tighina, la Varniţa. Data morții hatmanului este controversată. Pe plăcuța nouă (după ce placa memorial originală a fost furată de hoții de bronz din Galați) este menționată data: 10 10 1709.
Istoricul Paul Păltânea notează în „Istoria oraşului Galaţi”: „La mănăstirea Sf. Gheorghe au fost reînhumate, la 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazepa, după ce mormântul de la Varniţa fusese profanat de turci” .
Profesorul gălăţean Arthur Tuluş (lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi) consideră, însă (în lucrarea „Hatmanul Mazeppa în istoria oraşului Galaţi”), că anatema n-ar fi neapărat o solicitare a ţarului, cât o consecinţă firească a faptului că armata ucraineano-suedeză s-a adăpostit de ruşi, după Poltava, în cetatea turcească Tighina. „Ucrainenii s-au adăpostit cu resturile armatei suedeze la Tighina, mai exact în satul Varniţa, raiaua turcească din Basarabia”, scrie Arthur Tuluş în lucrarea amintită.
Anual, la Poltava are loc o dublă ceremonie religioasă, de pomenire a zecilor de mii de morţi din coflictul ruso-ucrainean. Dacă pentru ucraineni (începând cu 1991, data câştigării independenţei, adică trei secole mai târziu decât îşi dorea Mazepa) momentul este şi un prilej de cinstire a memoriei hatmanului cazac, pentru ruşi este prilej de damnare a „trădătorului”. Peste toate se suprapune, evident, şi dorinţa ucrainenilor, aflaţi din nou în conflict deschis cu Rusia, de a-l identifica pe Mazepa ca pe un simbol a luptei pentru independenţă.
După moarte, trupul lui Ivan Mazepa este înhumat la Tighina (Bender, după denumirea turcă). Mazepa este dezgropat de cazacii loiali, care încearcă să-i ducă trupul la Ierusalim, acolo unde hatmanul ceruse, cu limbă de moarte, să fie îngropat. Obţin în acest scop şi un firman turcesc, însă călătoria se blochează la Galaţi. Turcii hotărăsc să nu lase convoiul funerar să meargă mai departe, drept urmare cei care transportau rămăşiţele se înţeleg cu preoţii din Galaţi (contracost, căci se face o donaţie consistentă, constând în câteva mii de galbeni, plus două moşii vaste, cumpărate de cazaci lângă oraş, spre folosinţa mănăstirii) şi îl înhumează pe Mazepa în biserica Sfântul Gheorghe, într-o criptă specială.
Potrivit surselor istorice (Nicolae Iorga – „Istoria Românilor”), biserica/mănăstirea Sfântul Gheorghe a fost prădată de tătari în 1711 (după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stănileşti), iar osemintele ar fi fost aruncate de păgâni în Dunăre, după ce au spart şi au jefuit toate criptele din incinta mănăstirii. „Turcii năvălind şi jefuind Moldova, în anul 1711, au sfărâmat şi mormântul de cărămidă al hatmanului și au risipit osemintele lui și i-au spart piatra de mormânt, pe care erau săpate stemele Ucrainei, Poloniei şi a lui proprie. După retragerea turcilor, mormântul fu dres iarăşi, şi până în timpurile lui din urmă se mai vedea înăuntrul bisericii piatra lui de mormânt deşi vătămată în parte”( Nicolae Iorga, „Istoria Românilor”)
Se pare că ulterior osemintele ar fi fost adunate, unul câte unul, şi puse din nou în criptă. Acest lucru este confirmat de cele puţin două relatări istorice, aparţinând călugărul polon Anton Wasniewski şi lui Mihail Kogălniceanu. „La 1840, preoţii ortodocşi ignorând până şi numele celui care era înmormântat în biserica lor, şi neştiind, că în mormântul acesta se odihnesc rămăşiţele lui Mazeppa, l-au deschis spre a înmormânta pe răposatul boier serdar Dimitrie Dereţchi Basa”, consemnează Kogălniceanu. Însă osemintele nu şi-au găsit nici după aceea liniştea, fiind mutate, în jurul lui 1850, în curtea bisericii. „Câţiva ani mai târziu, rudele lui Dereţchi Basa, după ce au deshumat corpul pentru ceremonia de comemorare obişnuită în biserica ortodoxă nu au mai putut reaşeza în vechiul mormânt resturile, ca urmare a unui ordin al guvernatorului Moldovei (apărut tocmai atunci, ce interzicea înhumarea în interiorul bisericilor). Astfel, au fost obligaţi să depună osemintele lui Dereţchi şi osemintele lui Mazepa într-un nou mormânt săpat în afara bisericii, în dreapta vestibulului”, scrie profesorul gălăţean Arthur Tuluş.
Gălățenii sunt singurii care îl pomenesc zilnic pe hatmanul Mazepa, două cartiere fiind botezate în anii 60 cu numele lui.
fotografii: adevarul
