Iluzia otrăvită, mestecată cu gura plină, de regurgitatorii minciunii că înainte se mânca mai sănătos și se trăia mai bine

Arhivele mai aruncă în aer un mit al nostalgicilor cu memoria mai scurtă decât distanța de la comunism la genocid.

Ceea ce se mânca în comunism se dovedește a fi în multe cazuri letal, contrazicând flagrant sofismul care clamează că „înainte era mai bine”.

Era, dar nu pentru „căței”. Nu pentru „pălmașii” societății, cei care se chinuiau să supraviețuiască într-o țară acaparată de mâncătorii de rahat ideologic și brutele lor securistoide prin care reduceau la tăcere orice împotrivire.

Pentru aceștia din urmă – și urmașii, discipolii sau slugile lor – regimul politic se potrivea mănușă. Dovadă că încearcă să-l perpetueze și astăzi, ținând cu ghearele de propriile privilegii, de proprietățile statului în economie – statul în care ei să ocupe poziții-cheie – de reprimarea libertăților individuale și, în general, de orientarea mai mult sau mai puțin fățișă către „modele” de societăți-pușcărie vizibile în special către est…

Iar în ce privește regimul alimentar, bazat în special pe regurgitarea acelorași mizerii comunistoide, se vede că le priește în continuare la câți politruci defilează mai departe prin viața politică vioi și cu gura plină…

Salamul nu era cu soia, ci cu otrăvuri radioactive

O relatare recentă a consilierului superior Mihai Demetriade, de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) arată cum a fost mușamalizată folosirea unor cantități criminale de substanțe nocive în preparatele din carne produse în întreprinderile comuniste din România.

În decembrie 1984, la sucursala din Ploiești a Inspectoratului General de Stat pentru Controlul Calității Mărfurilor, Marilena Vasile, ingineră chimistă, făcea o descoperire dintre cele mai grave.

A verificat 49 de probe luate din preparatele din carne care se comercializau în București și Ploiești (salamuri, mezeluri, parizer etc.) și a descoperit că fluorul era prezent de 3 până la de 10 ori peste limita maximă admisă, uraniul radioactiv U-238 se găsea de 30 până la de 73 de ori peste limita admisă, radiul – și el radioactiv, găsit sub forma izotopului ²²⁶Ra – era în cantități de 25 până la de 60 de ori peste limită, arsenul de peste 6 ori, iar plumbul și nitriții se găseau de asemenea în cantități mult peste norma admisă chiar și în acele vremuri.

Conform rapoartelor, în special din cauza elementelor radioactive, se produceau „efecte cancerigene și teratogene (malformații congenitale)”.

Din cauza radioactivității foarte mari, leziunile provocate de prezența elementelor de mai sus în alimente erau ireversibile. Rezultau inclusiv leziuni ale celulelor tubilor renali și nefrite (inflamarea rinichilor). Pentru copii și femeile gravide efectele erau extrem de grave.

Totul provenea de la un adeziv „alimentar” produs de Combinatul de Îngrășăminte Chimice Valea Călugărească. Este vorba despre așa-zisul fosfoliant.

Acesta se decisese să fie folosit încă din 1982, pentru a se reduce importurile de adjuvanți alimentari, pe fondul politicii generale de reducere a cheltuielilor valutare.

Lungul drum al implicațiilor pentru o scurtă mușamalizare

Inginera Marilena Vasile a trimis probele la Institutul de Igienă și Sănătate Publică din București, la laboratoarele autorităților centrale în domeniul Sănătății, dar și al controlului calității alimentelor, inclusiv la laboratorul de analize a produselor de origine animală – OBOR. Rezultatele acestora au confirmat cantitățile de substanțe nocive găsite de inginera din Ploiești.

Descoperirea a fost atât de gravă încât s-a ajuns cu rapoarte până la șeful Direcției a II-a, contrainformații economice, din Departamentul Securității Statului, condusă de gălățeanul Emil Macri, dar și la Iulian Vlad (șef al Securității și adjunct al ministrului de Interne) Postelnicu și chiar Ceaușescu.

Fosfoliantul se folosea în preparatele de carne fără ca produsul să fi fost vreodată omologat ca unul destinat utilizării în producția alimentară. Deși se știa toxicitatea acestuia, ministerul Sănătății avizase folosirea acestuia, inițial pentru un an, iar apoi, la insistențele ministerului Agriculturii, sub presiunile conducerii partidului, se tot prelungise termenul de aprobare.

După cum notează și Mihai Demetriade în relatarea sa despre acest caz dezgropat din arhivele CNSAS, „Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calității Produselor și Serviciilor, deși știa cât este de toxic, nu interzisese folosirea lui. Instituțiile de control, în frunte cu ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare au lăsat, cu bună știință, lucrurile nemodificate. Presiunile politicilor partidului, de la economia de valută la reducerea importurilor, au lăsat urme criminale.”