Este Dragoș Buhociu. Este un tânăr arhitect urbanist, născut în 1980, este asistent universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și are un doctorat în urbanism.
Dragoș Buhociu a fost declarat admis la concursul organizat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici. Anunțul a fost făcut de primarul Ionuț Pucheanu, după ședința în plen a Consiliului Local, în care s-au votat o sumedenie de HCL-uri, care de care mai haotice, privind dezlănțuirea unui urbanism dezmățat peste Galații și așa traumatizați cumplit de o nonviziune urbanistică de viitor. Prin prestațiile sale remarcabile în organizarea – alături de Sergiu Porumboiu, președintele Ordinului Arhitecților, filiala Galați-Brăila – a Anualelor de Arhitectură din Zona metropolitană Dunărea de Jos, Dragoș Buhociu promite să fie cel mai bun arhitect șef al municipiului Galați, după evoluția meteorică a Florentinei Iugan.
Dragoș Buhociu provine dintr-o familie de arhitecți și profesori universitari, are deci tradiția lucrului bine făcut în sânge și ar putea fi un prim semn bun în Galațiul rătăcit în bâlbâielile tranziției de undeva spre oriunde. Foarte probabil, nu va fi preocupat să-și facă vilă, pentru că o are deja, și nici nu va fugi imbecil de întrebările presei (cum a făcut tot mandatul deziluzionanta Teodora Voicilă), pentru că a ridicat comunicarea și dezbaterea la nivelul adecvat unui profesionist hotărât să facă față agresiunilor impostorilor de administrație.
Are deja contribuții notabile la proiectele de modernizare a parcurilor și parcărilor din Micro 19 și Ancora, și a pus pe hârtie concepte și idei fruste privind urbanismul în societatea capitalistă rudimentar evoluată, în cartea sa: Abordarea actuală a frontului la apă urban. Evoluţie contemporană şi direcţii majore, Editura Universitară „Ion Mincu“, Bucureşti, 2012.
Până va veni la Galați, în conferința de presă de după investirea în funcție, să cităm niște pasaje din articolul „Urbanismul şi urbaniştii – mic îndreptar de uz public” publicat prin octombrie 2012 în Dilema Veche.
„Cum mă, pe cine votăm? că nu sînt decît doi, nu?… ce, mai e unu’?… arhitectu’, urbanistu’… ăla, păi ce treabă avem noi cu urbanistu’?“
(Bucureşti, iunie 2012, conversaţie la telefon într-un taxi)
„În ultimii ani asistăm la o ofensivă sistematică îndreptată împotriva oraşelor României, dusă chiar de locuitorii acestora. Cauzele sale sînt multiple (capitalism sălbatic, legislaţie confuză, public needucat etc.), iar rezultatul – dureros: oraşele României îşi pierd din ce în ce mai mult din caracterul urban, o caracteristică definitorie a civilizaţiei europene contemporane. De fapt, standardele care măsoară calitatea vieţii urbane în România sînt comparabile cu cele din spaţiul ex-sovietic/Asia Centrală. Cu rare excepţii, nu există dezbateri cu participare publică semnificativă despre problemele fundamentale ale oraşului, în afară de punerea în discuţie a unor teme recurente, mai puţin strategice şi mai mult operaţionale, în sens pur administrativ (gropi, cîini comunitari, ţevi sparte). Domeniul de activitate al urbanismului se referă atunci la astfel de probleme?
La nivel global, urbanismul nu este încă standardizat de o manieră fermă, pentru că este o disciplină relativ nouă, care a fost acceptată în spaţiul public doar din prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre altele, nu are nici o definiţie clară. Dacă alegem să-i credem pe clasici, putem spune că urbanismul reprezintă arta şi ştiinţa de a construi oraşe (sau, am spune astăzi, comunităţi urbane). Urbanismul are două ramuri principale: proiectarea urbană, „procesul de proiectare care dă formă oraşelor şi satelor, realizînd conexiuni între oameni şi locuri, mişcare şi formă urbană, natură şi ţesut construit“ şi planificarea urbană, „procesul tehnic şi politic care se ocupă cu utilizarea terenurilor şi proiectarea mediului urban, pentru a ghida şi a asigura dezvoltarea ordonată a aşezărilor şi comunităţilor umane“ (ambele definiţii sînt preluate de pe Wikipedia).
Există şi discipline conexe, cum sînt peisagistica sau planificarea teritorială, care sînt indisolubil legate de urbanism. Toate aceste domenii de lucru sînt puse în practică de specialiştii cunoscuţi în mod generic drept urbanişti. Pînă aici totul este clar, există deci o categorie profesională bine definită, formată din persoane care se preocupă în mod constant şi concret de oraşe – urbaniştii. Deşi această afirmaţie pare evidentă, realitatea curentă din România ne arată că lucrurile sînt foarte diferite. De fapt, cunoaşteţi vreun urbanist? Există urbanişti în mediul privat, în administraţie, la Primărie, la Prefectură, în alte instituţii publice? Aţi remarcat vreodată în media o poziţie publică pe un subiect actual, exprimată de un urbanist invitat în cadrul rubricii/emisiunii? Unde sînt, există, pînă la urmă, urbaniştii? Poate că, în final, e doar o legendă urbană…
Trebuie spus că există în România o categorie semnificativă de urbanişti cu competenţe de nivel european, care sînt în acelaşi timp practicieni şi teoreticieni, altfel spus, membri RUR şi doctori în urbanism. O categorie aparte de „urbanişti“ o constituie unii dintre angajaţii din administraţie, în departamente/direcţii/servicii de urbanism, fără competenţe în domeniu. Multe din aceste posturi sînt ocupate în mod nelegitim (dar legal) de persoane fără educaţie/formare clară de profil, iar din acest punct de vedere este simptomatic cazul arhitectului-şef, funcţie publică esenţială de urbanism”.
