Ținând în mână argintul, după ce a pierdut medalia supremă la doar o „tușă de aur”, Ana Maria Popescu a ținut să-și „împungă” țara, la modul general, pentru „cât contează sportul în România”.
Dar o fi chiar viitoarea doamnă colonel, scrimeura A.M. Popescu (fostă Brânză) cea mai în măsură să se plângă? Sau poate ar trebui să-i deplângem noi – cei care totuși ne-am bucurat sincer de victoria ei de a ajunge în finală în ciuda eșecului final – lipsa de viziune și inițiativă pe tărâmul revigorării sau măcar popularizării sportului cu floreta, spada ori sabia?
„Am 37 de ani, mă dor toate, m-am chinuit, e cea mai muncită și mai chinuită medalie din toată cariera mea, așa că nu-mi pasă de aurul care este la gâtul lui Sun”,
a declarat Ana Maria Popescu, sâmbătă, după ce a cucerit medalia de argint în proba feminină de spadă de la Tokyo.
„Îmi pasă de bucățica asta de metal pe care mi-am dorit-o pentru mine. Și o am, și asta e cel mai important. Și dacă la Beijing n-am avut maturitatea necesară să mă bucur de acea medalie, acum sunt foarte mulțumită de ce-am reușit să fac. E maxim din ce puteam să fac, la ce pregătire am avut, la ce chin și la cât contează sportul în România, trebuie s-o spunem și pe asta. A fost minunat ce-am reușit să fac astăzi. Sper ca de data asta să fie suficient argintul, să nu fie ca data trecută când ‘Brînză a pierdut aurul’. Sper să fie ceva mai bine și medalia asta să cântărească suficient cât să asigure un buget de bun simț pentru viitorul scrimei românești”
a mai adăugat Popescu.
Norocul gradelor fără front
Să nu uităm însă că Ana Maria a avut norocul să acceadă încă de la începutul carierei de sportivă de performanță la ACS Steaua, clubul sportiv al Armatei.
A dus-o acolo fratele său, care era deja legitimat ca fotbalist, ei fiind urmașii unei familii de militari pe linie paternă.
La Steaua, pe merit e drept, sportivii ajung să fie înregimentați în rândul cadrelor militare și, de asemenea, să beneficieze de solde conform gradelor la care au avansat.
De la gradul de sergent, cu care a început în 2001, la doar 17 ani, Ana Maria Brânză a ajuns la cel de locotenent colonel. Iar astăzi, scrimeura, devenită doamna Popescu în urma căsătoriei cu poloistul, stelist și el, Pavel Popescu, poate accede la gradul de colonel în urma locului II de la Tokyo.
Alții nu au ajuns până aici nici după 5 (cinci) misiuni în Afganistan, din 2003 până acum. Vezi cazul lui Cătălin Grădinariu, ofițer cu academie, nu cu facultatea de educație fizică și sport, plecat prima oară pe front în 2003, locotenent, și ajuns astăzi abia locotenent-colonel.
Și tot o soldă după grad ia astăzi, iar Ana Maria va avea tot pensie specială, militară, ca și el. Deși nu a avut nicio îndatorire militară în toată cariera sa.
Iar scrimeuri destul de talentați activează și la alte aproximativ 60 de cluburi sportive din toată țara, dar fără a avea asigurate soldă militară, ba și rentă viageră de aproximativ 2.500 de euro lunar, cum are Ana Maria de ani buni încoace, la fel ca mulți sportivi români cu rezultate olimpice notabile.
Ghinionul sportivilor fără bani de la buget
Și, fiindcă veni vorba de clubul sportiv al Armatei: dat fiind că militarilor nu le este permis – la fel ca și polițiștilor, judecătorilor, preoților etc. – să facă politică, oare o fi fost nimerită „împunsătura” rostită de scrimeura Ana Maria, fie ea și voalată, către guvernanții care nu alocă suficienți bani sportului?…
Că una este să fii spadasin la ACS Steaua, clubul Armatei, și alta la vreun club dintr-un oraș de provincie. La noi, la Galați de exemplu, dacă ar exista un club sportiv de scrimă, probabil că o sportivă ca Ana Maria ar trebui să se lupte și cu sabia, nu doar cu spada. Cu peștii-sabie, mă rog, o glumă de port de pe Dunăre…
Aceasta deoarece avem o dublă măsură inclusiv în legislația finanțării sportului de la buget, măsură care se aplică favorabil pentru Ana Maria Popescu, dar pe majoritatea aspiranților îi dezavantajează.
Fiindcă nu pot finanța activități generatoare de profit, primăriile nu pot susține direct cluburi sportive. În schimb, tot din bani publici, ministere, altele decât cel al Tineretului și Sportului, pot finanța generos propriile cluburi, cum sunt Dinamo și Steaua, ale ministerelor de Interne, respectiv al Apărării. Tot din bani publici, tot de la contribuabili adunați.
E drept, mulți primari au furat când au jonglat cu banii pentru sport. Dar nici generalii nu s-au lăsat mai prejos când a venit vorba să facă afaceri cu terenuri, de exemplu, chiar cu un mare patron din fotbal…
Și atunci poate ar fi nimerită fix consultanța unor sportivi renumiți, cu experiență în cluburi majore, care au văzut cu ochii lor cum se distribuie bugetele. Ei ar putea să ajute la implementarea unei legislații eficiente a finanțării pentru sport. O legislație care să prevină corupția dar care să sprijine decisiv dezvoltarea activităților sportive, inclusiv în provincie.
Stelele care nu s-au sinchisit de câte stele au pe umeri
Îmi vin în minte cel puțin trei exemple de sportivi care nu s-au preocupat „onorurile” bugetare și s-au apucat să-și promoveze intens, în rândul generațiilor fragede, sporturile în care ei deja s-au consacrat.
Cel mai strălucit exemplu îmi pare a fi cel al lui Ivan Patzaichin, ajuns general cu o stea ca fost sportiv legitimat tot la CS Dinamo, și care este cel mai aprig promotor al sportului cu pagaia poate din întreaga Europă. Asociația Mila 23 și Rowmania FEST, înființate de cvadruplul medaliat cu aur olimpic, au organizat 35 de competiții sportive, au adunat 4.000 de concurenți, dar au și adus la Tulcea, unul dintre cele mai sărace județe ale României, 62 de formații muzicale și peste 140.000 de participanți în public.
„Regele” Gheorghe Hagi, legitimat și el o vreme la ACS Steaua și, din 2011, colonel, este unul dintre cele mai bune exemple de „profesionalizare” a sportului cu balonul rotund și dacă ne referim doar la cele două entități de succes pe care le conduce: Academia de Fotbal, una dintre cele mai performante din SE Europei, și clubul rezultat din contopirea echipelor constănțene Viitorul și Farul.
Simona Halep și-a sacrificat, dureros, chirurgical, o importantă parte a feminității aproape de la începutul carierei – apropo de cei 37 de ani despre care pomenește Ana Maria Popescu mai sus. Pentru Simona, statul român nu a avut stipendii, dar a avut ea norocul unei familii care a adus zeci, poate sute de mii de euro de-acasă ca să o ajute în drumul spre medalii. Iar de ani buni Simona se implică financiar în descoperirea de noi talente în tenis, în special din rândul copiilor, dar sprijină și o echipă feminină de hochei pe gheață, pe lângă numeroasele donații făcute în alte domenii, cum ar fi cel medical.
Și, ca un post-scriptum, cel mai bun club în clasamentul național pe medalii, la Campionatul Național de Copii, pe toate cele trei arme ale scrimei, este deocamdată ACS Floreta Timișoara. Acesta a fost înființat în 2014 de campionii naționali la floretă Iulian Teacă și Teofil Moisuc. Au pregătit până în prezent zeci de sportivi, cu rezultate naționale și internaționale, dar în continuare se zbat să obțină finanțări de la Consiliul Județean Timiș care încă le mai cere, abuziv, ștampilă pe documente…
E drept, adesea sportul contează cât Cenușăreasa în „casa” plină de nereguli a țării ăsteia. Însă fără „prinți” multimedaliați și cu viziune, tenacitate și dăruire de sine, al 12-lea ceas – cel după care sportul ar putea redeveni „prințesă” – poate veni oricând. Dar degeaba.
Foto deschidere: Ana Maria Popescu, medalie de argint la Tokyo/Sursa: Getty Images
Dacă vrei să sprijini publicația Alternativa – Jurnalism fără mogul, o poți face AICI. Sau dă click mai jos, spre contul de Patreon, pentru donații. Mulțumim.
