Fiindcă este prea mare îngrămădeala la Catedrală, inclusiv de obiective și condeie, am mers să vedem cum vine Lumina la cele mai vitregite parohii din Galați.
Am făcut un pelerinaj jurnalistic pe la trei dintre lăcașurile Domnului, acolo unde oamenii nu au o biserică, unde biserica nu mai are enoriași, dar și unde orgoliile riscă să piardă atât enoriașii cât și biserica.
Prima la care am poposit a fost biserica din „Alimentara”. În Micro 39C, ultimul sector al cartierului Aviației înaintea șoselei de centură, maidanului talciocului și șinei de tren, aproximativ 3.000 de oameni se adună în biserica de la parterul unui bloc. Acolo se afla pe vremuri magazinul alimentar de unde-și luau rațiile de alimente. Astăzi primesc rația de spiritualitate fiindcă este clar că nu pot încăpea toți în biserica improvizată în spațiul împărțit neîndurător de grinzi și stâlpi de beton.
În schimb, când vremea este caldă, se pot refugia în voie sub umbrarul cât o magazie, amenajat în fosta parcare unde pe vremuri trăgeau camioanele cu alimente. Acolo pot lua parte la slujbe câteva sute spre o mie de oameni. Iar doamnele care au grijă de rânduieli și comercializarea lumânărilor ne asigură că vara e plin de enoriași la liturghii.
Atât că, pentru servicii funerare sau căsătorii, trebuie să apeleze la una din celelalte două biserici din cartier.
La tot cartierul Aviației, din care face parte și Micro 39C, sunt trei biserici la peste 30 de mii de oameni. Cândva erau și mai mulți, dar au scăzut la fel ca toată populația orașului. Dintre cele trei biserici, Sf. Mucenic Antim, de lângă Liceul Energetic „Paul Dimo”, este cea mai mare. Dar mereu plină până la refuz, inclusiv în curte. Iar la Sf. Dumitru, în Micro 39A, vizavi de fostul cinematograf „Flacăra”, mulțimea umple la Înviere și ditamai aleea din fața bisericii.
Iar astfel este măcar mai aproape, dar și mai intim, pentru localnicii dintre strada Ionel Fernic și Drumul de Centură să stea la biserica lor, de la parterul blocului, mică, săracă, dar a lor.
„Catedrala siderurgiștilor” Sf. Andrei, neterminată și cu răbdarea enoriașilor pe sfârșite
Nu credem că vreunul dintre cei care vin astăzi la slujbele ținute în biserica Sf. Andrei, supranumită „Catedrala siderurgiștilor”, mai poate garanta că biserica va fi finalizată în timpul vieții sale. Poate doar părintele paroh, încă tânăr și cu siguranță mai știutor al intențiilor Episcopiei în ce privește viitorul acestui lăcaș.
Începută chiar înainte de privatizarea Combinatului, biserica are o construcție monumentală, fiind absolut evident faptul că managementul indian au fost generos în sponsorizări. Acoperișul este învelit în tablă de cupru, iar până și burlanele sunt din același material, sălile sunt încălzite centralizat, de la rețeaua platformei siderurgice, iar tot ce ține de construcție este făcut cu mare atenție și cu materiale de forte bună calitate.
Chiar dacă a început să-și piardă strălucirea albului exterior în primii ani după târnosire, închiderea și apoi demolarea cocseriei a fost șansa ca biserica, ce amintește în arhitectură atât de mănăstirea Socola, dar și de semeția catedralei de la Curtea de Argeș, să rămână totuși luminoasă. Iar în interior, stranele, celelalte decorațiuni din lemn, candelabrele și pictura îți taie răsuflarea de cât sunt de frumoase.
Doar că aceasta din urmă este neterminată. În ultimii 10 ani, de când managementul este asigurat de francezi, finanțarea s-a oprit, iar pictura rămas neterminată. Doar altarul și naosul sunt decorate, pronaosul și pridvorul au tencuiala goală, la fel ca acum aproape 15 ani, când s-au deschis pentru prima oară porțile.
Iar enoriașii arondați sunt aproximativ 400 de familii care locuiesc între Piața Energiei și fostul Liceu 9. Din acestea, poate 200 vin la biserică, mai ales că aici nu se pot ține decedați, iar căsătoriile nu au niciun farmec în peisajul dezolant din parcarea combinatului. Și cum enoriașii sunt în marea lor majoritate pensionari din SIDEX, oameni fără prea multă dare de mână, cu o așa construcție impozantă, e aproape sigur că biserica va rămâne nezugrăvită dacă sponsorul ArcelorMittal sau Episcopia Dunării de Jos nu se îngrijesc de asta.
Din ce spun oamenii, însă, Episcopia nici nu vrea să ia în primire biserica până când combinatul nu finalizează inclusiv picturile. Drept pentru care sunt tot mai multe șanse ca, rând pe rând, tot mai puțini din cei maxim 100 de enoriași pe care i-am văzut noi la Înviere să continue să mai vină aproape trei kilometri din care numai viaductul este aproape un kilometru și jumătate.
Apa, comunismul și demolările trec, credința rămâne
Cei mai puțini enoriși erau în biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, aflată chiar lângă uriașa hală albastră 1A a Șantierului Naval Damen. Care o face astfel și mai vizibilă, inclusiv în mijlocul apelor și mâlului care o împresoară adesea, ca și acum.
Sfințită prima oară în 1884, după efortul de construire al enoriașilor din Bădălan și al fabricii de cherestea Goetz, biserica avea în vremurile de glorie peste 260 de familii care îi călcau pragul.
După 23 de ani de inundații și părăsire, bisericuța din Bădălan a fost redeschisă după 2010. Dar astăzi se pare că mai sunt doar 30 de familii de enoriași. Noi abia am reușit să numărăm aproape 30 de persoane la vreo oră după miezul nopții, când am ajuns în toiul slujbei de Înviere. Însă, deși cei mai puțini, erau cei mai însuflețiți enoriași pe care i-am ascultat cântând în noaptea Învierii din acest an.
Biserica a fost închisă după 1988 fiindcă îi puseseră comuniștii gând de demolare după ce au strămutat locuitorii din Bădălan ca să maximizeze agricultura în zonă. O mare parte din cei care locuiau acolo au ajuns în Micro 39C și unii dintre ei se chinuie astăzi în biserica din „Alimentara”. Unii, mai norocoși, au reușit să prindă apartamente în zone mai bune, cum ar fi cele de la Piața Energiei către Viaductul spre Combinat, unde astăzi bat trei kilometri până la „Catedrala Siderurgiștilor”…
Mai jos aveți un film grăitor despre cum vine lumina în cele mai vitregite parohii din Galați.
