Faptul că românii, în general, sunt un popor incult le permite celor care vor să-i slăbească – și poate și să-i divizeze la un moment dat – să-și pună în practică ambițiile chiar sub nasul autorităților române, adesea chiar cu sprijinul care îi reprezintă la putere.
Ignoranța de care dăm dovadă în a cunoaște limba și istoria celor cu care, într-o treime de țară, trebuie să conviețuim de peste o mie de ani le permite cozilor de topor ale acestora să ne tragă pe sfoară la modul josnic, ba chiar periculos pentru integritatea noastră teritorială.
Ca o paranteză, Finlanda este oarecum în poziția etnico-lingvistică a României, dar acolo nu ar putea minoritatea suedeză, fostă asupritoare, nici să clameze discriminarea și nici să se ascundă după bariera lingvistico-istorică dacă ar încerca să submineze integritatea teritorială a statului finlandez.
Deși au fost cuceriți și au stat sub dominație suedeză aproape 600 de ani, finlandezii nu neglijează astăzi minoritatea de puțin peste 5% formată din urmașii foștilor invadatori.
În Finlanda, finlandeza și suedeza sunt ambele limbi oficiale, chiar dacă prima predomină în documentele și procedurile administrative. Atât finlandeza, cât și suedeza sunt discipline obligatorii în școală, mai puțin pentru copiii care au o altă limbă decât cele două drept limbă maternă. Orice angajat guvernamental cu studii superioare trebuie să treacă și testul de limba suedeză.
În atari condiții, ce pretenții ar mai putea vreodată avea suedezii asupra teritoriilor finlandeze pornind de la o pretinsă discriminare a populației sudeze minoritare? Pe de altă parte, răspândite fiind finlandeza și suedeza în toată Finlanda, cel puțin teoretic, ce pretenții să mai aibă locuitorii vreuneia dintre regiuni să-și afișeze ei propriile simboluri, steaguri și alte însemna ca o, vezi Doamne, formă de manifestare identitară?
Minciunile servite de politicienii UDMR
La ultima ediție a campionatului mondial de hochei pe gheață, majoritatea membrilor naționalei României – etnici maghiari – au rămas pe gheață și au intonat Imnul Ținutului Secuiesc, la sfârșitul partidei Ungaria-România.
Mizând pe incultura unei majorități aproape absolute a românilor – nici măcar jurnaliștii sau politicieni ori politologi de top nu s-au arătat cunoscători ai imnului respectiv ori mesajului acestuia – diverși politicieni ai UDMR le-au găsit hocheiștilor tot felul de scuze, adesea contracarând chiar cu acuze la adresa unei pretinse intoleranțe a românilor.
Într-un interviu pentru publicația online Mászol (Urcuș) din Cluj Napoca, Csaba Asztalos, însuși președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, susține că:
„Ar trebui să se clarifice majorității românești că există elemente identitare care sunt parte a identității noastre – din punct de vedere etnic, cultural și religios – iar uneori acestea nu au legătură cu majoritatea românească”.
Csoma Botond, șeful grupului parlamentar UDMR din Camera Deputaților, a replicat și el iritat:
„Care e problema? Imnul secuiesc există de secole, cum există și Ținutul Secuiesc. Nu a fost un mesaj de jignire la adresa României sau la adresa românilor”,
Eduard Novak, ministru al Sportului, a fost cel mai agresiv vizavi de opinia publică românească:
„În altă ordine de idei: după meci, galeria a început să cânte Imnul Ținutului Secuiesc, urmând ca jucătorii de etnie maghiară să i se alăture. Acest cântec nu este împotriva României sau a comunității majoritare, ci reprezintă o valoare locală a acelor sportivi, a minorității maghiare din care ei fac parte. Acest scandal nu este despre Imnul Secuiesc, ci despre lipsa de respect.”
Un imn al nostalgiei iredentiste
Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria, ca „moștenitoare” Țărilor Unite ale Coroanei Sfântului Ștefan, parte a Imperiului Austro-Ungar, a rămas cu mai puțin de o treime din teritoriul pe care îl stăpânise înainte de primul război mondial.
În fond, făcuse parte dintr-un imperiu ce declanșase o conflagrație de dimensiuni nemaivăzute până atunci, care a dus la moartea a peste 16 milioane de oameni. Iar principiul de bază al Tratatului era cel al dreptului la autodeterminare al popoarelor.
De exemplu, în Transilvania, populația maghiară reprezenta cam 1,3 milioane de locuitori din totalul de aproape 5,3 milioane.
Și fiindcă tot vorbea ministrul Novak despre respect, noi vrem să arătăm respect față de istorie și să facem dreptate imnului cântat de spectatori și aplaudat frenetic la final, inclusiv de către jucătorii care au bătut cu crosele în gheața patinoarului din Ljubljana. Să nu rămână un imn așa atât de important necunoscut românilor fiindcă nu s-a găsit cineva să li-l traducă și să li-l explice.
În primul rând, imnul se numește Imnul Secuilor (Székely himnusz), nicidecum Imnul Ținutului Secuiesc (A Székelyföld himnusza). Fiindcă ținutul secuiesc nici nu există, în imn, veți vedea, se vorbește despre Transilvania/Ardeal.
Titlul tradus din trei cuvinte în română este menit să întrețină confuzia cu Vechiul Imn al Secuilor (Régi székely himnusz), cel care este de fapt un imn religios al populației catolice maghiare din Transilvania și se mai cântă și astăzi la Pelerinajul de la Șumuleu – începe cu „Ó, én édes jó Istenem” – O, dulcele meu bun Dumnezeu.
Imnul Secuilor a fost scris de György Csanády și pus pe muzică de Kálmán Mihalik. Ambii s-au născut în Transilvania – primul în Odorheiu Secuiesc, iar al doilea la Oravița.
După ce și-au întrerupt studiile universitare și au luptat în primul război mondial, iar Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat, evident, ambii s-au mutat în Ungaria.
Membri ai Asociației Studenților Secui, cei doi au prezentat poemul pus pe note la una dintre întâlnirile care se țineau în Zugliget sau pe Colina Șvabului, zone de la marginea Budapestei ce le aminteau dezrădăcinaților de ținuturile carpatine din Transilvania.
Poate cea mai bună caracterizare a lui Csanády și creației sale cea mai cunoscută o face CJ Wilkinson, un american din Ohio pasionat de cultura est-europeană:
„Székely Himnusz nu a început ca un imn național, ci s-a născut ca o lamentație neoromantică, proto-naționalistă, scrisă ca o poezie de Gyorgy Csanády. Deși de persuasiune literară, educația lui Csanády a fost întreruptă de Primul Război Mondial. A petrecut patru ani luptând pe front (doar doi, 1913-1915, n.n.). Pentru serviciile sale, a ajuns să fie rănit și și-a regăsit ținutul natal separat de mult mai micul stat maghiar rezultat în urma războiului. Csanády, la fel ca mulți alți tineri secui, a fugit la Budapesta, unde a absolvit la Academia de Comerț deși afacerile nu erau chemarea vieții sale. Csanády a trăit pentru a scrie, fie că este vorba de poezii, piese de teatru sau povești. În 1921, la fragedă vârstă de 26 de ani, lipsit de patria sa și încrâncenat de anii petrecuți pe frontul de luptă, Csanády a scris șaisprezece rânduri de versuri care exprimă frustrările, temerile și angoasele, atât contemporane, dar și istorice, ale poporului secuiesc…”
Așadar, poezia lui György Csanády ce urma să devină ulterior un imn, era doar manifestarea – artistică, e drept – a unui nostalgic al situației de dinainte de Trianon, când națiunea maghiară avea în imperiul austro-ungar privilegii la care alte națiuni (precum slovacii, croații, sârbii, polonezii sau românii) nici nu puteau visa.
Ținutul Secuiesc, un eufemism pentru toată Transilvania?
Versurile sunt cea mai bună ilustrare a ținutului după care tânjesc bieții secui pribegi. Și iată ce spun acestea:
„Cine știe încotro, încotro ne duce destinul
Pe drumuri aspre, în întunericul nopții.
Mai ajută-ți o dată poporul spre victorie,
Rege Csaba, pe cărarea de stele!Un pumn de secui se macină precum stânca,
Pe o mare a luptelor dintre popoare.
Valurile ei s-au revărsat peste noi de mii de ori
Nu părăsi Ardealul, Ardealul, Dumnezeul meu!”
De fapt, acestea se pare că sunt strofele originale ale poemului. Celelalte (până la 16, cum spune Wilkinson care s-a arătat interesat de imn după ce l-a ascultat într-o stație de metrou din Budapesta) se pare că au fost adăugate ulterior fiind versuri apocrife. Ba, mai mult, au fost modificate și ultimele versuri din strofele originale.
Astfel, la prima strofă a fost schimbat ultimul vers din „Rege Csaba pe cărarea de stele” în „Prințule Csaba pe o cărare de stele” – aluzie la mitologicul prinț Csaba, cel mai mic dintre fii lui Attila, regele hunilor.
Când, după moartea lui Csaba, hunii nu mai aveau pe cine să-și aleagă în frunte, francii (frâncii) i-ar fi împresurat să le cotropească ținutul, întrebându-i în batjocură „Acum cine are să vă mai apere?”. Și atunci ar fi apărut prințul Csaba, din ceruri, pe o cărare de stele și s-ar fi pogorât drept în fruntea armatei huniade, conducând-o spre victorie.
Ba încă, după veacuri, spune legenda, s-ar fi coborât din nou din ceruri și i-ar fi condus pe Arpad și unguri, tribul-frate al hunilor, peste Carpați, în Câmpia Panoniei, teritoriul de astăzi al Ungariei.
Revenind la imn, la a doua strofă, ultimul vers „Nu părăsi Ardealul, Ardealul, Dumnezeul meu!” (Ne hagyd el Erdélyt, Erdélyt, Istenem!) a devenit „Nu lăsa Ardealul să se piardă, Dumnezeul nostru!” (Ne hagyd elveszni Erdélyt, Istenünk!). Mai pesimist decât a scris-o chiar poetul.
Prin urmare, pretinsa vechime de secole a imnului, caracterele sale identitare naționale, religioase sau culturale ori referirea la un anume ținut secuiesc sunt niște gogoși de adormit copiii. De fapt, se ascunde o nostalgie recentă și contemporană a unui teritoriu pierdut după o conflagrație mondială. Un teritoriu fix cât tot Ardealul!
Dar astfel de mistificări grosolane pot avea loc fiindcă naivi care să se lase duși de nas se tot găsesc. Așa cum spuneam, și între jurnaliști. Iar cei ma aproape de fenomen sunt cei sportivi, dintre care vă prezentăm – citate de Adevărul – două exemplare de marcă.
Cristian Geambaşu – editorialist la Gazeta Sporturilor:
„Este finalul partidei. Echipele se aliniază la centrul patinoarului şi, după imnul învingătoarei, intonează ceva împreună. Nu este tot imnul Ungariei, iar al României nici atât. Este aşa-zisul imn al aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Trei jucători din echipa României nu participă la momentul artistic. Ceilalţi, majoritatea etnici maghiari, cântă. A fost un boicot similar celui când unii refuză ritualul Black Lives Matter, rămânând în picioare? Mai degrabă nu, aici nu este nimic interpretabil. Dar este vorba tot de o simbolistică. Una etnică, nu rasială.”
Atât s-a putut, atât a văzut Geambașu: că echipele cântă ceva împreună. Doar un mic imn – nici al Ungariei, nici al României. Ci al unei dorite realipiri a unei treimi din România la Ungaria.
Costi Mocanu – comentator la Prima Sport:
„A spune că au făcut ceva greşit ar însemna să-i luăm la rost pe olteni că ascultă şi cântă cântecul oltenesc al lui Tudor Gheorghe («noi suntem un neam»), pe aromânii care-şi cântă imnul (un blestem de la un cap la celălalt) în limba lor, pe oricine simte că aparţine unei regiuni şi se manifestă ca atare. Catalonia are imn, în Alsacia și Lorena se vorbeşte germană, la fel în italianul Trentino Alto Adige, bascii au imn. Revenind, dacă limba n-ar fi maghiară, clar n-ar fi atâtea reacţii indignate.”
Ce vorbești, nea Costi? Dar ce galerie aveau hocheiștii secui la Ljubljana? Sau naționala României? Câțiva oameni au strigat în halul ăsta Imnul Secuilor?
Nu vă lăsați prostiți, iată mai jos un video care nu vi se arată, un „cadou” de la SzékelyhonTV. Un film care demontează inclusiv încercările de minimalizare ale Tanczos Barna, ministrul Mediului care s-a aflat în public fix în galeria Ungariei și apoi ne minte senin că doar „un grup, în partea dreaptă față de unde stăteam eu, a început să cânte imnul Ținutului Secuiesc și jucătorii au rămas pe gheață”.
Vedeți în film intonate cu foc ambele imnuri, dar mai ales al doilea, cel secuiesc! TOȚI suporterii Ungariei au cântat Imnul Secuilor mai abitir ca pe cel al Ungariei însuși. Un lucru care ne lămurește clar despre ce vorbește poemul lui Csanády și în inimile cui rezonează…
Iar când vedem asemenea declarații din partea unor jurnaliști sportivi – oameni foarte apropiați de fenomen, care ar trebui să ne spună cinstit (fiindcă știu perfect!) ce se întâmplă – realizăm, așa cum spunea ministrul Sportului, că acest scandal nu este despre Imnul Secuiesc, ci despre o lipsă de respect. Dar nu în sensul în care crede Novak. Ci al respectului față de istorie și de memoria acesteia pe care, dacă nu ne-o cultivăm, s-ar putea să fim condamnați s-o reînvățăm pe viu…
Dacă-ți place ce citești și vrei să continuăm, ne poți face o donație AICI. Sau poți da click mai jos, spre contul de Patreon al ALTERNATIVA – Jurnalism Fără Mogul. Mulțumim!
