Mulți părinți, dar și elevi jubilează zilele acestea auzind cum îi va jupui statul pe profesori cu taxe și impozite pentru meditații. Dar nu realizează că, de fapt, cei vizați sunt chiar ei.
Dincolo de foamea aprigă de fonduri pentru plata bugetarilor de lux, dar și a pensiilor specialilor, pe statul român chiar nu pare să-l intereseze calitatea sistemului de educație. Mai mult, aparențele duc la concluzia că însuși statul întreține o calitate precară a învățământului preuniversitar, tocmai pentru ca părinții să plătească mai mult pe educație. Iar sumele colectate prin Fisc să fie cât mai mari, chiar dacă adesea se ajunge practic la o dublă taxare și impozitare.
În mod normal, odată cu „democratizarea” informației – în special prin accesibilitatea la internet, cursuri online etc. – accesul la educație ar fi trebui să devină tot mai ieftin. Ar fi trebui ca meditațiile să scadă în amploare, pe de o parte datorită pătrunderii tehnologiei, inclusiv în procesul educațional din școlile mai vitregite, din cartierele mărginașe sau din mediul rural, dar și al accesului mai facil al elevilor fără posibilități materiale la informații.
Statul român, sabotor al Educației
Doar că însuși statul român a sabotat sistematic beneficiile progresului tehnologic.
Când a fost să doteze școlile, a încheiat contracte dubioase – vezi dosarele Microsoft – de pe urma cărora au rezultat sisteme depășite cu interconectivitate inexistentă la clasă, între profesor și elev. Internetul contractat a fost scump și lent.
Când a fost să le cumpere copiilor României calculatoare (epoca Tăriceanu), a găsit cele mai ieftine modele, depășite încă de la despachetare.
Când a fost să le ia tablete (epoca Iohannis), li s-au lungit copiilor urechile tot așteptându-le, până nu a mai fost nevoie de ele. Fiindcă le cumpăraseră părinții deja și oricum se terminase și mama pandemiei și reîncepuseră cursurile fizic, în clase.
Subfinanțarea sistemului de Educație a devenit tradiție în România, cei 6% din PIB prevăzuți prin lege pentru acest domeniu fiind o glumă proastă la fiecare exercițiu bugetar. De 11 ani se tot promite, eludează și amână această prevedere legală statuată încă din 2011, prin Legea Învățământului, cea mai modificată și amendată lege din istoria României.
Corpul profesoral și angajații din Învățământ în ansamblu au fost mereu la coada grilei salariale, uneori motivat de precaritatea bugetului sau crize economice globale, dar cel mai adesea dintr-un dispreț guvernamental evident.
Chiar și atunci când decizii irevocabile le-au recunoscut fără drept de apel drepturile bănești, acestea le-au fost returnate dascălilor cu chiu și vai de-a lungul unor cincinale, până au uitat săracii și de ce mai primeau din când în când câțiva firfirei ce li s-ar fi cuvenit la zi, cu mai bine de un deceniu în urmă.
Nepăsarea și disprețul vizavi de profesori au fost justificate inițial prin faptul că, fiind o categorie bugetară numeroasă, mărirea salariilor lor ar dezechilibra grav finanțele țării.
Minciuna se vădește pentru oricine știe cât de cât aritmetică și pe ce lume trăiește.
Angajații MAI (aproape 130 de mii), deși sunt jumătate din cei ai MEC (aproape 300 de mii), consumă o anvelopă salarială mai mare decât cea pentru dascăli.
Polițiștii, pompierii, angajații prefecturilor etc. au salarii cu cel puțin 50% mai mari, plus indemnizații de hrană și echipament aproape cât un salariu minim fiecare, plus sporuri uriașe pentru tot felul de condiții vătămătoare, de surmenaj, de antenă, 175% pentru turele în weekend sau sărbători legale. spor de câine-lup și caschetă pe ceafă etc.
Ce să mai vorbim despre de sistemul de sănătate, unde angajații sunt o dată și jumătate cât cei din Învățământ, peste 420 de mii?
Însă celor din Sănătate li s-au putut mări salariile. Ba încă într-un așa hal încât – dincolo de dreptatea făcută medicilor rezidenți, celor la început de carieră și personalului cu studii medii – s-a ajuns chiar la aberații: medicii primari, în special șefii de secții, ajungând să câștige într-o Românie cvasi-bolnavă cronic aproape jumătate din ce câștigă medicii din Vest, iar cei din conducerea instituțiilor medicale stând acum pe picior de egalitate cu managerii spitalelor din țările în care fug românii cu dare de mână să se trateze.
Ministerul Educației, un haos la mâna agramaților și amnistiatorilor de plagiatori
Pandemia a ascuțit bardele și topoarele cu care guvernanții români lovesc la rădăcina a ceea ce a mai rămas din Învățământul românesc.
Miniștrii habarniști și agramați, precum Anisie, sau amnistiatori de plagiatori, precum Cîmpeanu, au dus ineficiența sistemului de educație pe cele mai înalte culmi de abuz și aberație.
Închideri de școli și trimiteri în neantul online-ului – cel mai adesea nejustificat de un pericol real, ci pompieristic și după ureche – anulări de olimpiade și concursuri școlare, atribuiri de posturi netransparente sau pe criterii politice afișate fără rușine, pe față, calendar educațional dat mereu peste cap de programări de examene făcute tâmp în zile nelucrătoare, sau mini vacanțe decise ad-hoc după cum i-a mai tunat câte unuia de prin minister când și-a făcut rezervările pentru vacanțele de shopping sau scuba diving.
Sub asemenea conducători de condici fără minimă viziune sau scrupule, rezultatele nu au întârziat să apară.
În Suceava, părinții nu mai găsesc profesori disponibili pentru meditații la matematică, română, chimie sau engleză, așa că au făcut „liste de așteptare”. Potrivit unui sondaj efectuat de Organizația Salvați Copiii România, aproape 60% dintre elevi fac meditații la cel puțin o materie, după doi ani de pandemie, restricții și cursuri online. Iar acesta fiindcă, tot potrivit sondajului, Conform rezultatelor sondajului, aproximativ 50% dintre elevi au parcurs materia școlară fără probleme, iar 31% au rămas în urmă.
În acest context, statul român a ales o abordare cinică. Una prin care – fără a lua vreo măsură notabilă de ameliorare și cu atât mai puțin remediere a disfuncționalităților din școli – să scumpească și mai tare educația, chipurile un serviciu public în a cărui gratuitate nu mai cred nici copiii de clase primare…
Taxarea meditațiilor, aparent logică dar profund imorală
Să fim serioși: obligația de a raporta încasările obținute din meditație și de a plăti dări statului de pe urma lor, nu este de ieri, de azi. Teoretic, a existat dintotdeauna.
Pe vremea comuniștilor însă, când se mai zvonea despre vreo „poteră” – cum erau denumite folcloric controalele statutului -, profesorii aveau o modalitate simplă de a trata cu guvernanții: pur și simplu, se prefăceau că i-a lovit amnezia când le apăreau la ușă, la orele stabilite, grupurile de elevi, în special acelea din care mai făceau parte și câte-o odraslă de milițian, procuror, secretar de partid sau alt ștab nomenclaturist.
În maxim o săptămână, ajungeau înșiși conducătorii comuniști, de la prim-secretar de județ în jos, să se milogească de profesori să-și reia meditațiile. O făceau prin diverși intermediari sau direct, asigurându-i că nu vor da curs „indicațiilor prețioase” pe linie de partid, venite de sus în jos, și nu-i vor verifica la carnețelul cu meditații și veniturile ce trebuiau declarate la Fisc.
Vorba-aia, trebuiau și loazele de progenituri ale nomenclaturiștilor să intre la un liceu bun, la mate-fizică dacă se poate, și apoi și la o facultate. Și încă nu una care trimitea carne de tun cu diplomă de inginer pe șantiere sau prin fabrici și uzine.
E drept, în strictețea declarării meditațiilor s-a acutizat de la intrarea în vigoare a noului Cod Fiscal, cel scris de un penal – dacă-l mai știți pe Darius Vîlcov, regele șpăgilor luate prin cimitire și dosite prin pereți. Acolo au apărut prevederi gen casa de marcat și înscrierea la Registrul Comerțului, ca și cum profesorii ar fi niște vânzători de covrigi, nu practicanții unor profesii liberale.
Ei bine, deși noul Cod Fiscal e în vigoare de mai bine de cinci ani, statul român, cu cinism, tocmai acum, în situația descrisă mai sus a găsit de cuviință să pună brusc în strictă aplicare, fix pe spatele profesorilor și, mai ales, pe cel al părinților.
Termenul „cinism” nu este deloc deplasat dacă vă gândiți la ce nu a făcut statul înainte de impozitarea meditațiilor – cu linie de la capăt, ca să priceapă și analfabeții funcționali.
-
Ați auzit de vreun plan de conformare a alocării bugetare la nivelul prevăzut de lege, eventual progresiv, în câțiva ani, până la atingerea celor 6% din PIB pentru Educație?
-
Ați auzit de vreun plan pentru introducerea grilei unice de salarizare care să aducă și profesorii la un nivel decent al veniturilor, să nu mai valoreze cât jumătate de polițist, o treime de funcționar din primărie și un sfert sau o câtime de angajat sinecurist de prin diverse agenții ale statului degeaba?
-
Ați mai auzit ceva despre programul remediar, de recuperare a golurilor de conținut cauzate elevilor de magistrala conducere fără cap a Educației pe perioada pandemiei?
-
Ați mai auzit ceva de vreo updatare a infrastructurii de tehnologia informațiilor și comunicațiilor în școli, acolo unde în continuare se strâng de la părinți bani pentru perdele, dulapuri, laptopul învățătoarei, imprimantă etc.?
-
Dar de vreo deducere, de o scutire a părinților de la plata contribuțiilor și impozitului pentru sumele plătite pe meditațiile copiilor ați auzit? Culmea, cu această măsură trebuia statul să înceapă! Fiindcă, altfel, vorbim despre dublă taxare. De unde vin banii pentru meditații? Păi, din veniturile deja jumulite cu taxe și impozite ale părinților, nu? Și atunci îi mai punem o dată și pe profesori să plătească taxe și contribuții pentru aceste sume trecute din buzunarele părinților în ale dascălilor?
Mulți vor spune că ce mare brânză vor avea de plătit profesorii, un amărât de 10% impozit la sumele încasate din meditație. Greșit! Teoretic, dacă suma încasată va depăși anual 12 salarii brute minime, profesorii vor avea de plată:
a) 10% contribuție la asigurări sociale de sănătate, CASS;
b) 25% contribuție la asigurări sociale de pensie, CAS;
c) din ce rămâne, alți 10% impozit pe venit.
Da, da, ați socotit bine! Practic, din 100 de lei munciți, profesorii vor fi jumuliți cu 41 de lei și 50 de bani de către stat.
Pe lângă cheltuielile de mai sus, după ce vor intra în hora fiscală, cu înscriere la Registrul Comerțului de Administrația Financiară, profesorii vor mai constata că trebuie să mai plătească și:
-
casă de marcat, consumabile la aceasta, instalare etc. – cel puțin vreo 1.000 de lei;
-
dacă stau într-un oraș neocomunist, precum Galațiul, diverse alte taxe locale – de exemplu, taxă de salubritate pentru PFA sau taxă de ecarisaj ori de autorizare la primărie;
-
onorariu pentru contabil autorizat, achiziții de registru de casă, borderouri și alte tipizate contabile etc.
-
… până la n., diverse taxe care li se vor băga pe gât firmelor și PFA-urilor, cum ar fi recent anunțata taxă pentru Camera de Comerț și Industrie, că cică nu le mai ajung ălora banii de păcănele și cazinouri, cum juca fostul președinte Vlasov…
O parte din cele de mai sus îi vor ajuta, de fapt, pe profesori să-i dea statului – care, după cum se vede, îi tratează ca pe vânzătorii de covrigi – fix gaura de la covrig la capitolul taxe și impozite. Asta fiindcă nu-i trebuie mult românului să învețe cum să-și maximizeze cheltuielile și să-și diminueze profitul.
Fiindcă profesorii și-ar putea scădea pe cheltuieli diverse, precum:
I. curentul electric, căldura, curățenia și renovarea camerelor din apartament în care dau meditație;
II. birotica folosită, gen hârtie, pixuri, markere, consumabile pentru imprimantă, carioci și tot ce mai folosesc ei la meditații și chiar proprii lor copii la școală 🙂
III. achiziția laptopului, imprimantei, PC-ului, monitorului, video proiectorului la care privesc filme cu toată familia, a sistemului audio de înaltă fidelitate dacă predau limbi străine, a licenței pentru sistemul de operare și programelor de calculator etc.;
IV. cărțile de specialitate, dicționarele, cursurile de pregătire, dar și combustibilul/transportul, cazarea, masa și asigurarea de sănătate pentru vacanțele interne dar și peste hotare pe care le pot dovedi ca fiind excursii de documentare/perfecționare.
Cât timp un profesor nu va încasa mai mult de 65 de mii de euro pe an – ca să ajungă să plătească TVA – și nu va avea venituri nete (venituri brute minus cheltuieli) mai mari de 30.600 de lei pe an, statul nu-i va putea cere mai mult de 10% din acești bani cu titlu de impozit pe venit. Însă spectrul teoretic al jumulirii cu 41,5% a încasărilor din meditații ale profesorilor rămâne. Și așa cum se vede, cererea e crescută, oferta e câtă e.
Iar pe acest spectru, oferta de meditații se va scumpi. Întocmai ca prețul uleiului, zahărului sau al pâinii când au apărut zvonurile că războiul va scumpi materia primă.
Statul a creat o problemă, în timp, iar de curând, din nepăsare sau prostie, a amplificat-o. Însă, perfect conștient de situația creată, statul vine acum lacom să exploateze disperarea părinților, la fel cum exploatează – luându-și partea leului prin TVA, accize și impozit pe profit – prețurile crescute de criză și război.
Părinții abulici din societatea românească cuprinsă de o prostație endemică trebuie să țină minte doar atât: mare lucru dacă tarifele meditațiilor nu se vor dubla!
Că doar n-or să pună profesorii diferența până la taxe și impozite din buzunarele lor. Iar, pe de altă parte, la cât de mult îi ocolesc creșterile salariale, proști făcuți grămadă ar fi să nu-și ia și ei revanșa cu vârf și îndesat dacă acum se poate, pentru prima oară în 32 de ani!
Fiindcă astăzi nu mai au ce odrasle de nomenclaturiști să refuze la meditații în semn de protest ca să combată „potera”: progeniturile ștabilor de azi își cumpără bine-merci diplomele în „România Educată”, cea condusă de plagiatori și protectorii acestora, impostorii politici cu catedre rezervate pe viață.
2 commentsOn România educată cu taxe: statul a amplificat cererea de meditații, iar acum scumpește oferta pentru a-și face parte jumătate
Prin asta, statul vrea să evite că pe viitor cineva să-și cumpere 7 case din meditații după care să ajungă președinte al României.
😀