Problema majoră a Justiției din România nu este atât aceea că face greșeli, cât mai ales modul în care încearcă să ne bage pe gât aceste greșeli – multe dintre ele foarte grave – ca normalitate.
Cel mai recent exemplu este despre cum vor slujbașii din Justiție să închidă gura dezbaterii publice după ce alți slujbași de-ai statului au gazat, au bătut, au spart capete, au rupt membrele etc., cam ceea ce se face într-o reală democrație, nu?
Nu dezbatem aici cât de corectă a fost soluția de clasare dată de Tribunalul București, definitivă, fără drept de recurs sau apel. Aceea o putem discuta abia după ce onor instanța va binevoi să-și publice motivarea deciziei.
Nici nu discutăm cât de corectă a fost instrumentarea dosarului „10 August” astfel încât judecătorii să nu aibă încotro sau, dimpotrivă, să aibă toate motivele (!) să dea o soluție de clasare.
Nici măcar nu discutăm despre cum s-a tergiversat clarificarea acestui dosar, plimbat pe la mai multe instanțe, vreme de mai multe luni, de când fostul procuror Doru Stoica, pensionat între timp, a dispus clasarea dosarului, iar fosta șefă a DIICOT, Georgiana Hossu, pe 4 august anul trecut, a infirmat ordonanța de clasare cerând redeschiderea dosarului.
Ceea ce merită deocamdată să fie discutat este modul în care Justiția se raportează la cetățeni când aceștia îi cer socoteală pentru serviciul public de slabă calitate prestat, adesea sub orice critică.
Tribunalul București, cel „în culpă” pentru clasarea unui dosar înainte de a se face minime cercetări pentru aflarea adevărului, a emis un comunicat plin de fente și, pe alocuri, de minciuni și dezinformări, concomitent cu o punere brutală a pumnului în gură, chipurile pentru principii. Principii de la care oricum, fix prin astfel de comunicate, slujbașii din Justiție se abat.
„Hotărârea judecătorească este adoptată pe baza dispoziţiilor legale incidente cauzei şi pe baza probatoriului administrat pe parcursul fazelor procesuale specifice, nu pe bază de emoţii şi sentimente.”,
spune comunicatul instanței municipale a Capitalei, uitând că niciun probatoriu nu a binevoit să administreze în cauză, iar dreptatea a fost refuzată pe chestiuni procedurale.
Mai departe, magistrații își permit chiar să dea lecții – chipurile politicienilor, dar, dacă citiți cu atenție finalul, chiar cetățenilor. Lecții despre cum ar trebui să primim noi aceste servicii de justiție, cu recunoștință, ca și cum ar fi vreun serviciu divin prestat pro bono, nu o îndatorire publică pe bani așișderea:
„Constatând că reacţiile manifestate provin preponderent din partea reprezentanţilor puterilor legislativă şi executivă, Tribunalul Bucureşti reaminteşte dispoziţiile constituţionale conform cărora în statul de drept şi în democraţie cele 3 puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi în echilibru, colaborează şi se respectă reciproc, independent dacă soluţiile adoptate de fiecare dintre acestea sunt sau nu în acord cu aşteptările exponenţilor lor. În consecinţă, discursul public la adresa hotărârilor judecătoreşti pronunţate trebuie să fie caracterizat de echidistanţă, pentru că numai respectând ordinea de drept şi hotărârile judecătoreşti se va restabili echilibrul social încălcat.”,
subliniază Tribunalul Bucureşti, într-un comunicat de presă transmis miercuri, 3 martie.
Ba noi credem că, dincolo de discursuri și comunicate în spiritul „echidistanței” călduțe cerute de magistrații ofuscați, doar prin responsabilizarea tuturor factorilor de decizie, inclusiv cei din justiție, se va restabili echilibrul social.
Ce părere aveți despre asta? Sună aiurea când fix statulul magistraților și privilegiile acestora, în timpul, dar și după exercitarea funcțiunii, sunt o gravă încălcare a echilibrului social, nu?
„Prin folosirea unor termeni şi a unor construcţii lingvistice de genul «decizia de astăzi a Tribunalului Bucureşti este una foarte tristă pentru democraţia românească», «un nou dosar închis fără să fi fost instrumentate toate probele», „«nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic», «o mare ruşine pentru justiţia din România», «imaginea unei ţări abandonate, unde justiţia nu funcţionează, unde justiţia umblă cu capul spart» a fost depăşită orice limită admisibilă a libertăţii de exprimare, afirmaţiile menţionate în cuprinsul acestor poziţii având potenţial de a insufla ideea că o soluţie care nu răspunde aşteptărilor unui partid politic atacă democraţia.”
De observat totuși că, neavând tupeul să se adreseze direct cetățenilor – care au tot dreptul la opinie indiferent ce ar spune vreo instanță, cu atât mai puțin un organ administrativ cu puteri doar în rândul magistraților – Consiliul Superior al Magistraturii se rățoiește, vezi Doamne, la niște partide politice.
Partide ale căror nemulțumiri sunt de fapt chintesența criticilor emise în spațiul public, pe rețele sociale, în diferite emisiuni din media, pe bloguri sau în discuții libere, de foarte mulți români, îndeosebi participanți la evenimentele din 10 August 2018.
Și chiar exclusiv în comunicatul unui partid politic să fi apărut aceste critici, e dreptul lor!
Fiindcă partidul politic este o asociație, un ONG, politic e drept, format din cetățeni cu drepturi ca oricare alții.
Mai ales că, la câte critici înainte de comunicatul respectivului partid au apărut în spațiul public și nu le-au băgat onorabilii magistrați în nicio seamă, poate e și mai bine așa. Căci, se pare, dacă nu sunt strânși într-un partid – eventual și aflat momentan la putere – cetățenii nu par să aibă vreun spor în criticile lor la adresa Justiției.
Dovadă dosarele Revoluției și mineriadelor pe care Justiția, procurori și judecători laolaltă – magistrați cu toții, cum le place să se adune – nu reușește să le dea de capăt nici la ani buni după ce Curtea Europeană a cerut imperativ acest lucru.
Și numai din acest considerent, al istoricului jignitor pe care l-au cunoscut dosarele amintite în justiție, așteptând de 30 de ani o rezolvare, mai putem vorbi de o „limită admisibilă a libertății de exprimare”?
Ce cădere, ce obraz, ce competență mai au membrii Consiliului Superior al Magistraturii să se pronunțe asupra libertății noastre de exprimare când sistemul judiciar ne sfidează continuu, dincolo de orice închipuire într-o lume civilizată, prin tergiversarea perpetuă a dosarelor Revoluției și mineriadelor?
Dosarul 10 August ar putea demonstra clar că România, cel puțin la capitolul Justiție, încă nu se află în Europa
Deja au apărut primele semnale că dosarul „10 August” ar putea ajunge la CEDO.
„Ruşine Justiţia Română! Ne vedem la CEDO! Comunitatea Declic va lua toate măsurile legale pentru a ne îndrepta la CEDO împotriva României pentru modul injust în care a oprit cercetările şi pedepsirea vinovaţilor (…) Dosarul a fost închis definitiv, deşi DIICOT nu a făcut o anchetă corectă. Niciun martor şi nicio persoană vătămată nu au fost audiate de procurori, iar o parte din probele tehnice nu au fost cerute. În aceste condiţii, închiderea cercetărilor nu poate fi decât abuzivă”,
se arată într-un comunicat al Comunităţii Declic.
Doru Oprea, un protestatar împușcat cu o grenadă în picior și gloanțe de cauciuc în gleznă în timpul violențelor din seara de 10 August 2018 a anunțat și el că va apela la judecata CEDO. Și tot pe motiv de încălcare a articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – lipsa unui proces echitabil, în sensul de a se vedea sau nu dacă a fost o anchetă efectivă.
Dacă CEDO va sancționa România – fie și doar cu o decizie nefavorabilă – și pentru dosarul 10 August, demonstrația că cel puțin Justiția din România nu se află în Europa va fi cât se poate de clară.
Dacă tergiversarea rezolvării dosarelor Revoluției și mineriadelor mai poate avea minime circumstanțe atenuante în vechimea „pre-europeană” a evenimentelor – s-au întâmplat în străfundul postcomunist al tranziției noastre spre europenism, instrumentarea inițială a dosarelor s-a făcut de către foști procurori comuniști „convertiți” la justiția democrației originale, încă îngenuncheată în așteptarea semnalelor de la partid – clasarea dosarului 10 August este o sfidare la adresa Uniunii Europene însăși.
Demonstrațiile – începute la Ordonanța 13 și culminând cu 10 August 2018 – au pornit de la apărarea Justiției în fața tăvălugului de mutilări legislative menite s-o facă o simplă cârpă de șters la cazier infractorii ajunși în funcții politice și/sau publice.
Represaliile s-au petrecut într-o Românie aflată la 10 ani de la intrarea în Uniunea Europeană și care de mai bine de cinci tot cerea ridicarea MCV-ului, mecanismul de cooperare și verificare ce monitorizează inclusiv modul de funcționare a Justiție.
Rezolvarea dosarului 10 August ar fi fost așadar o dovadă numai bună că Justiția românească și-a dat examenul maturității europene.
Cetățeni bătuți sub ochii săi – ai magistraților, procurori și judecători – fiindcă au luat inclusiv apărarea Justiției. De cine? Fix de cei care încearcă să-i rupă mâinile cu balanța judecății și sabia dreptății. Ce face Justiția? Se face că nu vede și clasează fără să cerceteze.
Dacă va veni, când va veni, o hotărâre de la CEDO, aș vrea să aflu – voi insista chiar – ce părere are Consiliul Superior al Magistraturii despre aceasta. Deopotrivă judecători și procurori.
Poate ați observat, doar o parte a CSM a îndrăznit să le ceară socoteală cetățenilor pentru dreptul la liberă exprimare vizavi de o decizie judecătorească, de rezultatul unui serviciu public în fond – Secția pentru judecători. Dar oare Secția pentru procurori ce făcea când cea pentru judecători dădea comunicatul jenibil de mai sus?…
Foto de deschidere: Imaginea Justiției pervertită și cu capul spart. Ilustrație din cadrul Memorialului de la Sighet
Dacă vrei să sprijini publicația Alternativa – Jurnalism fără mogul, o poți face AICI. Sau dă click mai jos, spre contul de Patreon, pentru donații. Mulțumim!
